Soccer’s Lost Boys – un scurt documentar de investigație realizat de jurnalista portughezo-americană Mariana van Zeller. Cu ocazia primei Cupe Mondiale Africane, fenomenul traficării tinerilor africani în Europa Occidentală, cu scopul integrării acestora în piața neagră (prostituție masculină, comerț stradal neautorizat, muncă flexibilă la șantiere) este scuturat minuțios atât în țările de destinație (Franța, mai ales) cât și în țările de origine (Ghana, Coasta de Fildes) sau cele de tranzit (Maroc)… Reporterii descoperă o vastă rețea criminală, care se ocupă de recrutarea fotbaliștilor promițători cărora le sunt promise salarii fabuloase și contracte de joc în cluburile din Europa în schimbul unor sume mici de bani (de obicei câteva mii de dolari pentru cheltuieli formale), ca mai apoi să fie abandonați pe străzile Rabatului, Parisului sau Lyonului. De dragul falsului transfer unele familii plătesc sume de bani adunate o viață întreagă, vând automobile sau pun case în gaj – ca doar copilul să reușească să ajungă într-un mare club din Europa și de acolo, visează naivii, ploile de aur și bani se vor revărsa peste întreaga familie plus sătucul întreg. O investiție rezonabilă, nu? Atât doar că Cenușăresele sunt abandonate undeva pe drum în Maroc sau în franța, iar de acolo, cine și cum poate. Unii vând suvenire, alții prestează servicii sexuale. Toți nu au bani și sunt fără acte.
…Mai multe povești se intersectează în biografiile victimelor traficului: sărăcie, disperare, dezinformare, lipsă de perspective, o mare doză de naivitate și speranța unui trai mai bun. Se presupune că vreo 20 mii de tineri africani traficați se găsesc la moment în Europa.
Cum e posibil? Așa: în Africa jocul cu mingea e mai mult decât un sport – lipsa de oportunități educaționale (școli) sau profesionale, mizeria din jur și șomajul transformă fotbalul într-o unică strategie de supraviețuire de succes. Ieșirea din sărăcie e văzută ca ieșirea din tunel (pe stadion). Și pe lângă toate, e cea mai ieftină – nu costă decât o pereche de ghete, că timp liber și spațiu se găsește din abundență.
Succesul unor fotbaliști africani în Europa, precum Didier Drogba sau Michael Essien generează un soi de așteptare ce se transformă în iluzie și apoi cădere: dacă Drogba a reușit s-o facă, înseamnă că e la îndemâna oricui! Miile de probe vorbitoare, pierdute prin cartierele de margine ale orașelor europene fac mult mai puțin decât un gol spectaculos al lui Drogba în Premier League, privit cu înfrigurare în furgoane și trailere de milioane de copii africani ce visează să ajungă cândva în Londra sau Barcelona.
Acest paradox, de fapt partea opusă a visului succesului individual cu care mass media și propaganda pozitivă seduce zi de zi (și sunt mulți care cad în capcana lui) e unul din miturile cele mai consistente și mai trainice ale economiei de piață: reușita, la fel ca și nereușita/eșecul este exclusiv rodul străduințelor individuale. N-ai trecut înseamnă că te-ai străduit prost. Tu ești de vină.
Pierdute pe un drum mort sunt influențele relațiilor sociale (constituența mediului – urban sau rural, situația economică, concurența dură și suprasaturarea pieței), a instituțiilor și originilor (școala, familia, rude și prieteni), a întâmplării și altor posibili factori ce pot influența cursul unei vieți…
Viitoarele victime cred cu tărie în predestinarea lor și în faptul că, dacă bagă suficient efort și dorință, pot trage biletul norocos. De obicei nu-l câștigă.
1 thought on “10 filme fotbalistice. 1. Soccer’s lost boys”