Agora (2009). Un fel de film istoric (din alea tinere, dar care se vor cu barbă) despre o epocă istorică similară, în unele privințe, celei în care trăim noi. Departe de a zice că vremea din jurul anului 400 ar fi leit anul 2010, și totuși, pentru a rupe dintr-o metaforă împrumutată voi spune că senzația apropierii dintre ele e una asemănătoare cu răsfoitul unui album vechi de familie pe durata căruia descoperi, stupefiat ori bucuros, că mutra ce o vezi zilnic în oglindă e atât de apropiată de cea a bunicului/străbunicului, fără a o copia exact.
Cel puțin în ceea ce privește haosul ideologic legat de prăbușirea iminentă a Imperiului, vidul de putere, luptele crâncene pentru tron și poziții/funcții, toate pe fonul unui pluralism de credințe, opinii politice și poziții sociale. Trebuie să mai fac și precizarea că nu iau Agora ca o ilustrare, în vreun fel, a epocii cu pricina, nici nu cer filmului să zugrăvească fidel peisajul Alexandriei din secolul al V-lea: e suficient că regizorul reproduce destul de reușit un fel de vânt al vremii, ”zeitgeist” sau atmosferă. Chiar se poate spune că în pofida legitimității istorice pretinse, filmul pare să fie o dystopie retrospectivă (deosebită de distopiile anticipatorii gen ”1984” a lui Orwell sau ”Noi” a lui Zamiatin) – o anume ”bucurie” contemporană este proiectată în trecut pentru a putea vorbi liniștit, nepărtinitor despre ea și pentru a construi experimente istorice în settinguri cuminți. Trecutul poate suporta orice!
Numele ”bucuriei” asteia e, după umila mea opinie, spațiul public și cred că despre el e vorba (mărturie ar sta și numele la care răspunde pelicula), chit că nurlia Rachel Weisz în rolul Hypatiei servește ca un fel de cheag ce ține subiectul grămadă, încercând să ne convingă, tot filmul, că ar fi ceva filosofie, matematică și ateism la mijloc…
Scena de deschidere, de fapt o prelegere a Hypatiei despre fizică/astronomie/cosmologie, dezvăluie un mediu liniștit, al discuției, legiferat de procedurile experimentului, cercetării dezinteresate, dispute reglate de argumente verificabile și atacabile, de aia limitate. E spațiul public al educației, lumea ideilor în acțiune (de dragul adevărului trebuie să recunoaștem și frisoanele religioase care macină subversiv acest rai particular)…
Celălalt spațiu public, Agora, intră în scenă violent, sub forma unor dispute aprinse între păgâni (de câteva feluri), evrei și creștini și se construiește, tragic și abrupt ca un spațiu al certitudinilor neîndoielnice (popoare alese, emisari ai unor Dumnezei și zeități atotputernice, unice și egoiste, adevăruri absolute). Constituienții agorei, adică a spațiului de discuție și acțiune numit polis sunt prinși în capacanele logicii obiective ce derivă din certitudinea lucrurilor sau din înșiruirea slovelor sfinte. Acțiunea sfântă nu poate fi decât absolută așa încât doar moartea poate fi arbitrul suprem în disputele teologice. Drept consecință degenerarea vieții publice într-o lungă-prelungă serie de asasinate, omoruri în masă, crime și trădări nu este decât logică.
Pe măsură ce întâiul spațiu public – Agora – se dilată, ajungând să transgreseze granițele atomilor sociali: familie, putere politică (vedem inși convertiți tactic pentru a accesa funcții), relații economico-politice (sclav-stăpân), zona intimă și privată (prieteniile), celălalt spațiu public – prelegerea didactică, se contractă succesiv pentru a nu conține spre final decât pe Hypatia și pe prietenul/ucenicul său. Într-o lume a certitudinilor absolute nu e prea mult loc pentru îndoială.
Voiam sa te intreb cand s-a “nascut” spatiul public (cand a fost tematizat ca “notiune”) si, astfel, in ce fel il aplici peste notiunea de “Agora”.
baftoc
@Anacronisme, notiunea de spatiu public e recenta, mult mai recenta decat cea de Agora si mai complexa, si mai mediata si mai intermediata, tehnologic, economic si politic…
Agora, de cealalta parte trimite la realitati perceptibile si identificabile in lumea veche. legatura de filiatie pe care am construit-o nu presupune in vreun fel o congruenta ci o similaritate (vezi comparatia cu pozele de album)…ceea ce vreau sa zic e ca, toate variatiile/mutatiile incluse, Agora e un stramos al spatiului public, adica a partii comun impartasite, a interesului obstesc, a actiunii comune, a treburilor cetatii…
existau si alti termeni concurenti – res publica romana, polis-ul, dar regizorul a preferat Agora si eu am utilizat aceasta varianta…
Si daca in film e vorba de spatiu public, de ce nu se sufla nici un cuvant despre spatiul privat?
Da-ne o definitie a spatiului public (eventual de un autor modern) si hai s-o comparam cu definitia unui autor din antichitate.
good luck
filmul nu abordeaza in vreun fel problematica spatiului privat. de aceea pista pe care o propui nu duce, in cazul acestui post, nicaieri…
n-am autori, am ganduri si impresii…
despre spatiul public se scrie mult, in toate valentele sale: geografice (uzul strazilor si parcurilor, iazurilor si lacurilor, drumurilor si marilor), economice (asa-zisele bunuri publice, politice, culturale etc.
identificarea unei definitii deriva din uzul pe care-l acorzi termenului. in cazul meu ma interesa doar cadrul public al deciziilor si actiunilor politice, adica publice, adica in afara intimitatii (desi in film publicul ajunge sa dicteze pana si prieteniile pe care le fac oamenii, dar asta e un aspect secundar)…si cum ziceam, am identificat acolo doua tipuri de spatiu public: lectia/prelegerea/universitatea si agora, sau parlamentul sau asambleea sau sinodul…ambele cu motoare diferite: unul cu combustibil suspicios, celalalt manat de certitudini. nu e greu sa intelegi care era morala…
Stai putin.
Si cum imi dau eu seama ca, in film, e vorba de spatiu public? Asa, ca spui tu? (e vorba de o opinie, da’ totusi…).
Si de ce nu e vorba pur si simplu intre stiinta (episteme) si opinie (doxa)? Sau na, alege tu alt cuplu. De ce numaidecat spatiu public (cu cele doua dimensiuni despre care vorbesti)?
ba da, e greu sa inteleg morala. ce fel de morala?