intre Barabas si Al Pacino (fara Buratino)

Viktor Kulivar (porecla Barabas). Legendă celebră a istoriei criminale din Odessa. Stăpânul incontestabil, în anii 90, al unuia dintre cele mai mari huburi europene de distribuție a stocurilor ilegale: țigări, petrol, mărfuri, arme, precum și a traficului de droguri și ființe umane, mai ales femei – din Asia spre Europa, și din Europa, adică Moldova, Ucraina, Belarus spre… Europa.

Karabas joacă rolul unui mediator ”imparțial” între stat și cetățean: contra unei taxe (10 % din venituri), cei care aleg protecția furnizată de banda sa sunt apărați de abuzurile organelor corupte ale statului (fiscale, penale)  sau de pretențiile altor grupări criminale locale sau străine…

Contrar tradiției vremii (explozia individualismului și degradarea barierelor morale sovietice), Barabas construiește și promovează o imagine de Robin Hood modern, apărător al ”sărmanilor” (cică nu lua bani de la businessmanii nevoiași sau cei cu dificultăți financiare) și restorator al justiției (arbitrează disputele între mafioții locali – strelki).

Purtător al unei mentalități naționale (o fi vreun fenomen complementar fervorii naționaliste ce a colindat, orfană, spațiul postsovietic după prăbușirea Imperiului), Barabas  autorează o concepție proprie despre statutul și rolul grupurilor criminale în fostele republici surori: Moskova aparține bandiților moscoviți, Cecenia rămâne cecenilor, iar Odessa să revină odesiților (sursa: Misha Glenny, McMAFIA: A Journey Through the Global Criminal Underworld, New York: Knopf 2008, p. 90). Manifestă simpatii pentru ideea de crimă organizată pe principiu național și se pronunță contra crimei organizate transnațional… O asemenea idee ”năstrușnică” nu putea fi însă susținută pe termen lung: Odessa e un oraș prea important cu prea mulți bani murdari și oportunități de lucru; prea mulți ochi din afară și din interior jinduiesc acest corn al abundenței așa încât Kulivar-Barabas pleacă. Pe lumea ailaltă. În aprilie 1997. Moartea sa demarează o adevărată  explozie a omuciderilor în oraș (lupta pentru redistribuirea arhipelagului criminal al lui Barabas) – chiar primarul în funcție al Odessei, Eduard Gurviț, devine o țintă, supraviețuind totuși câtorva atentate…

Heat (1995). Cu Al Pacino și De Niro. Filmul ce pune în evidență artistică tranziția de la crimă etnică la crimă transnațională, din crima pentru onoare la crima pentru profit.

La nivel politic Bill Clinton face același lucru tot în 1995, în adresarea sa către Asambleea Generală a ONU, prilejuită de aniversarea a 50-a a organizației, forțând politicienii lumii să includă, în agendele lor, fenomenul globalizării rețelelor criminale…

Curios că Al Pacino ilustra cu altă ocazie – în ”The Godfather„ – cazul paradigmatic al criminalității organizate pe principii naționale și chiar familiale (mafia italiană). Alte filme americane din anii 70-80 explorează din plin gangurile etnice ce împânzesc marile orașe – Chicago, New York, Los Angeles. Să amintim în treacăt Once Upon a Time in America și culoarea sa iudaică.

Căldura familială și chiar intimă a grupurilor criminale din anii 30 nu trece însă examenul critic al valurilor succesive de globalizare economică, eradicarea barierelor politice și neoliberalizarea economică. Duelul dintre Neil McCauley (Robert De Niro) și locotenentul Vincent Hanna (Al Pacino) e o mâncare consistentă rece, conținând absolut toate ingredientele noii politici economice: eficiență, profesionalism, atacuri gândite și planificate mult înainte, în cele mai mici detalii… Mark Fisher (Capitalist Realism: Is There No Alternative?, Zerobooks, 2009): principiul de funcționare a șlehtei lui McCauley este mai degrabă cel al eficienței corporative, decât cel al banditismului emoțional de familie al anilor 30.

Analogia corporativă funcționează perfect – banda acționează rațional, în sensul optimizării câștigului și minimizării riscurilor:

– are parametri concreți de timp (durata proiectului),

– analiza pieței și planificarea acțiunilor eventualilor concurenți (gardienii, poliția),

– distribuție exactă și detaliată a responsabilităților și muncii (în fiecare moment se știe cine și ce face, timpul disponibil),

– scenarii alternative (bilete la avion, locuri tihnite),

– coordonare și informație proaspătă la locul luptei etc…

Cât de departe astea de certurile de familie în Cosa Nostra, soluționate pasional de gangsteri ce urmăresc noțiuni deșucheate precum onoarea sau orgoliul de familie/național (băgăm și pe Barabas aici la grămadă) și care, ah patetici, rostesc cu prilejul acțiunilor punitive discursuri moralizatoare kilometrice!

Prin contrast, scopul lui McCauley e unul: profitul. Noțiuni ca onoarea sau confortul ori viața tihnită îi sunt străine:

Vincent: So you never wanted a regular type life?

Neil: What the fuck is that? Barbeques and ballgames?

Vincent: Yeah.

Neil: Regular type life, like your life?

Vincent: My life? No.. no, my life’s a disaster zone. I got a stepdaughter so fucked up because her real father’s this large-type asshole. I got a wife, we’re passing each other on the down-slope of a marriage — my third — because I spend all my time chasing guys like you around the block. That’s my life.

Neil: A guy told me one time, “Don’t let yourself get attached to anything you are not willing to walk out on in 30 seconds flat if you feel the heat around the corner.” Now, if you’re on me and you gotta move when I move, how do you expect to keep a… a marriage?

De reținut inegalitatea fundamentală între polițist și bandit: primul e local, adică e prins de un loc (familie, casă, serviciu), în timp ce al doilea e mobil, lipsit de orice lucru ce l-ar lega prea mult de un om sau un loc (păstrând o distanță comodă de 30 secunde).

Nici măcar linia ce-l desparte pe bandit de polițist nu e construită pe fundament etic, fiind, așa cum ne așteptam, o simplă diviziune a muncii pe principiul economic al avantajului comparativ (predat legal în absolut toate școlile economice), eficienței și specializării:

Neil: [To Vincent] I do what I do best, I take scores. You do what you do best, try to stop guys like me.

Poveștile despre criminali, reali sau fictivi au fără îndoială o morală: spre final, cel rău este învins, pentru a mia oară, de forțele binelui (Barabas e demult putred, deși nu prea cred că prin asta numărul de femei traficate prin Odessa o fi scăzut considerabil), iar Al Pacino din film îl împușcă memorabil pe De Niro din film, așa încât povestea etică ar fi completă…

Rațiunile povestitorului de a le înșira și de a le găsi un loc alături de cărți și lucruri serioase (cu care pretind că umplu spațiul acestui blog) își au rădăcinile într-o deficiență. De teorie și de vizibilitate. A proceselor de globalizare. Mai ales a globalizării din umbră, globalizare gri sau nu mai știu cum naiba se cheamă.

Partea oficială a globalizării e cunoscută: o groază de teorii stau drept mărturie. Scenografiile, inclusiv cele morale au fost scrise demult: răii (corporațiile) și bunii (consumatorii globali), or răii (tailbanii) și bunii (cei care promovează democrația pe tancuri), sau răii (adversarii economiei de piață) și bunii (corporațiile, întruchiparea fericită a concurenței libere) și iar răii (FMI, Banca Mondială) și răii (restul).

Invers, dramaturgiile zonelor gri rămân în mare parte tradiție orală, iar știința, cum se știe, se ocupă prea puțin de folclor. Aspectele nefaste ale globalizării oficiale: spălătoriile mondiale de bani, traficul ilegal de țigări, droguri, arme, oameni, resurse naturale și energetice  odihnesc într-o umbră teoretică greu de pătruns. Iar ele, în mare parte, determină modul în care globalizarea ajunge în modul cel mai rapid la Ghiță, Petrică și Mașa. Practica bate teoria? Nu neapărat, căci teoria…pur și simplu nu e. Și nu știu cum ar putea apărea.