”Children of men” (2006), regizat de Alfonso Cuarón. Pentru a câta oară o poveste (să fie oare o întâmplare că cele mai mobilizante, strigătoare, profunde și provocatoare filme/cărți se construiesc ca povești/utopii ancorate în timpuri virtuale – viitor, trecuturi, spații inventate surpându-și astfel legăturile cu realul pe care cică l-ar viza?). Distopie adică – poveste cu semnul minus în față.
Iată, nu se mai plodesc copiii Domnului. Cel mai tânăr om a fost ucis…Tocmai când oferea un autograf (avertizare pentru civilizația obsedată de mania celebrității). Alții nu s-au mai născut după el. Ultimul Om într-o lume infertilă (tragedia e impersonală, neștiută – nu se știe ce a cauzat-o, boală sau catastrofă)…Alt Om, Theo. Funcționar ordinar. Antierou prin excelență. Prin voia providenței și a frisoanelor unei foste iubiri (și soții) devine puntea de legătură între ultimul Om și Primul, adică cel ce vine. Semn că oricine poate deveni salvatorul.
Genialitatea filmului stă într-un contrast (Zizek, oferit ca bonus cu DVD-ul original). Între fundal și prim plan, între indigeni și imigranți, cei cu ID și cei fără, cei în regulă și cei în afara ei, cei din interiorul contractului social și cei din afara lui. O scenă exemplară: Theo călătorește în transportul ”public” (ghilimelele din frază sunt translate, în film, prin geamuri blindate, gratii și cuști spre care zboară, violent, zeci de pietre, gloanțe aruncate de ”teroriști”, adică de nepublic).
Altă scenă, la fel de exemplară: Theo discută cu verișorul său, funcționar la Ministerul Culturii, a cărui rost stă în faptul de a colecta marile piese de artă ale lumii în decădere: David de Michelangelo, apoi Guernica lui Picasso pe fundal. Dialog: ce vor face operele astea fără un ochi care să le privească? Păi, mă strădui să nu mă gândesc la asta…
”Garajul” (1979) lui Ryazanov. Totul se leagă – ciorile albe ale grupului, indivizii pe care semenii nu dau un ban chior, autorează de obicei, eroismul cotidian.
Povestea garajului (contextul social) nu e decât un pretext pentru sondarea unei situații (cum zice cea mai în vogă școală psihologică a momentului – situaționismul)… Prestigiul și popularitatea apar ca un bun pe care societatea ți-l dă cu împrumut și ți-l cere cu dobândă. N-ai luat nimic, deci ești liber să procedezi cum îți trece prin minte…
Șirurile de veterani ai războiului, profesori universitari, antreprenori, diplomați și muzicieni ce transpiră în hiatusul dintre scriptura rolului social și impulsul proprietăresc individualist (curioasă această odă socialistă a proprietății private întruchipate dublu – automobil plus garaj), fac fundal pentru gestul disperat al unei găini, idioate, proaste, asexuate (nu pot prinde întreg debitul de învinuri și injurii ce o vizează), jucată excelent de Lia Ahedjakova. Experimentul lui Solomon Asch tradus în limba sovietică… Și mai curios, un singur actor își asumă conștient postura conformistă – Karpuhin, jucat de piratul Viaceslav Nevinnîi (Вячеслав Невинный) – ăsta explicit și declarat merge cu majoritatea. Restul sunt non-conformiști. Adică rebeli. Adică pretins diferiți. Filmul e o demascare a lor. A rebeliunii vândută pentru o noapte conjugală, înregistrare la radio, un kilogram de șuncă, 10 min de somn… Alt om sincer, involuntar – șeful adunării (jucat de Valentin Gaft)… Cameleonul lui Cehov transferat delicat, în procesul de construire a socialismului. Sinceritatea lui, dublată de o empatie extraordinară (atât pentru om, cât și pentru context, de unde și calambururile verbale extraordinare) e fundată pe un gol, adică o lipsă. De sol tare (i-o zice, șuierat, șefa pieței), de Ego… Giruetă. Un ins care coincide cu funcția. Congruență totală.