capcanele negandirii (V.Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului)

Capcanele negândirii (dialog cu o carte)

La parastasul prilejuit de aniversarea Căderii Zidului Berlinului au lipsit… bocitoarele. La fel ca şi în îndepărtatul an 1989, când înmormântarea comunismului se făcea cu lăutari. Silvio Berlusconi, aţipit cinic în plină procesiune, a reuşit să sugereze doar plictisul „regulamentar” cu care beaumonde-ul politic european abordează celebrările protocolare.

În pletora discursivă creată în jurul Marelui Eveniment nu a fost totuşi loc pentru nostalgii, regrete şi alte sentimente „legitime”. A lipsit Preotul ce ar fi pomenit cu evlavie numele Mortului, nu pentru a-l lăuda excesiv, ar fi fost un sacrilegiu, ci pentru a-i pomeni faptele bune şi rele, intenţiile – cele împlinite, dar şi cele neîmplinite, astfel încât să putem fixa locul potrivit al acestuia în memoria noastră comună.

Prin cea mai recentă carte a sa, Ultimii Eretici ai Imperiului, Vasile Ernu îşi asumă o misiune ingrată, în disonanţă deplină cu aerul local: înfiinţarea unei vorbiri înţelepte şi nepărtinitoare despre zilele noastre de ieri, nu ca reconstrucţie moralizatoare, deci moartă, ci ca o vreme vie, în care au încăput bucurii şi necazuri, suferinţă, dar şi speranţe.

Concepută ca un schimb de răvaşe între un închipuit fost disident sovietic, condamnat la moarte pentru că ar fi organizat un mic grup terorist, al cărui scop era lichidarea lui Stalin, luptător pe linia întâi în Marele Război, disident în anii ’60, exilat ceva mai târziu în Occident şi studentul/discipolul acestuia, născut undeva la periferiile Imperiului, trecut apoi, după prăbuşirea acestuia, în România, cartea e o tentativă de a recupera un Ceva fundamental, nenumit, care, zice autorul „s-a pierdut odată cu dispariţia lumii vechi”.

Ceva?

– O morală poate. După acel Rău, construit şi livrat ca Răul Absolut, totul, pentru a-l parafraza pe Ivan Karamazov, e posibil: un rău mai mic ni se pare o binefacere. Comparaţiile extreme, practicate cu osârdie în discursul public, pot justifica orice soluţie politică, culturală sau economică: pe acel fond negru, obiectele şi practicele gri nu se prea disting ori ni se arată atât de albe… Nedreptatea curentă se prezintă ca o personificare a justiţiei, iar micile minciuni răsar ca mari adevăruri, confruntate cu Absolutul.

– O atitudine. Prăbuşirea comunismului a lăsat orfană un tip de vorbire: cea despre săraci, nedreptăţiţi, rataţi, proşti şi mulţi. Lumea noastră a devenit un club select, în care pot să-şi permită bilete de intrare doar oamenii de succes, cei tineri, cu bani mulţi şi contacte multe. Biserica, zice părintele Agheev, un călugăr exotic, fost oligarh miliardar, vorbitor a 17 limbi străine, a fost învinsă de Bancă: „În momentul în care îţi faci asigurare, îţi iei credit şi depui banii la bancă, nu mai poţi crede cu adevărat, căci poliţa de asigurare şi contul bancar devin temeiul credinţei tale. Nu poţi fi creştin atâta timp cât ai poliţă de asigurare şi credit.” Glamour Hristos, cel transformat în abţibilduri încleiate pe Jeep-uri luxoase sau cel fredonat la TV de indivizi ca Becali l-a învins pe Hristosul în zdrenţe. Intelectualii, apărătorii cei mai sinceri ai prostimii în modernitate, tratează gândirea de stânga ca o ocupaţie, săracii – ca o coloană a cincea a unor forţe oculte, sau ca un balast pe drumul unui progres închipuit. Oricine îndrăzneşte să-şi asume cuvinte pentru gloată e taxat ca impostor, nostalgic, revizionist sau ca individ rătăcit, cu mentalitate învechită.

– O exorcizare a rostirii. Comunicarea publică nu pare a se fi eliberat definitiv de Vechiul cult, ci doar a schimbat pur şi simplu semnul din faţa simbolului. Ritualul pozitiv, constituit prin încărcarea cu virtuţi a comunismului, practicat până la 1989, a devenit ritual negativ, caracterizat prin aruncarea tuturor viciilor în cârca comunismului, în ambele cazuri păstrându-se pentru acesta extraordinara şi închipuita calitate de a controla cursul curent al lucrurilor. O curiozitate suplimentară ar fi că ambele tipuri de ritualuri sunt practicate de aceleaşi persoane. Osanalele adunate în Leniniane şi Colhoziane au trecut, peste noapte, şi fără probleme de conştiinţă, în blesteme anticomuniste, emoţia rămânând aceeaşi. Noi simţim, nu gândim!, pare a fi motto-ul mahmurelii zise tranziţie.

Născut în URSS…, crescut în tranziţie

Dacă prima carte a lui Vasile Ernu, Născut în URSS, era o lectură nostalgică a certificatului de naştere a ultimei generaţii sovietice, Ultimii Eretici ai Imperiului se dezvăluie ca fiind buletinul de identitate al acestora: ce s-a întâmplat cu copiii URSS-ului când aceştia au crescut mari? Este, într-un fel, straniu că pionierii care rosteau înflăcărat şi cu pioşenie cuvinte mari, de genul Patrie, Pace, Mamă, au ajuns aproape toţi, la maturitate, să poarte un nume colectiv: Ostap Ibrahimovici Bender.

Apariţia ostapilor în peisajul public autohton se datorează, sugerează Ernu, unor constrângeri structurale şi de conjunctură: a) limba banului, în care vorbeşte lumea noastră e cea mai uşor de deprins; b) represiunea economică, substituentul vechii dictaturi politice, e un mediu care poate produce doar acest unic tipar uman; c) o alegere morală capătă sens în măsura în care comportă şi un risc, ori, în sistemul social în care atât critica, cât şi lichelismul sunt răsplătite în acelaşi mod, prin profit, lumea capitalistă se situează în afara moralei: „Numai într-un regim în care poţi fi pedepsit funcţionează critica. În capitalism, ea nu mai funcţionează. Sunt tot mai convins de asta. În capitalism, critica are un singur rezultat: modifică nişte cifre în contabilitate.”

Acestui portret, deloc măgulitor, al lumii româneşti contemporane i se adaugă o serie de alte erezii: evoluţia intelighenţiei locale şi rostul ei în comunism şi capitalism, Ceauşescu e o hologramă, cea mai mare operă de artă produsă de români, România ar fi fost o ţară mult mai puţin traumatizată, dacă trupele sovietice nu se retrăgeau de pe teritoriul ei, oportunismul local şi lichelismul transcendental, victimizarea ca identitate naţională etc.

Încă o carte teribilistă?

Da şi nu. Da, pentru că e o carte-ruptură: curmă un mod de a gândi şi a vorbi despre lumea noastră, apoi, destramă o imagine de sine, artificială şi comodă, de care ne-am îndrăgostit atât de mult, încât o luăm drept reală.

Nu, deoarece reflecţiile şi meditaţiile acumulate în schimbul de epistole dintre cei doi, vizează o normalitate decojită de straie false şi demachiată de mituri frumos colorate, iar normalitatea nu poate fi excentrică.

articol apărut în revista ”Contrafort” (1-2 (181-182), ianuarie-februarie).