Jurnal cu turci sau despre cum nu trebuie să vizitezi o țară
„Cât de prăpădit este murul ăsta!”, exclamă un turist, arătând cu degetul, ironic, spre fragmentele semiruinate din Zidul Bizanțului, ce mai pot fi văzute din curtea Palatului Topkapi, în centrul istoric al Istanbulului. „Atât de scund – la noi, în Chișinău (putea fi oricare oraș), chiar și casele de locuit ale săracilor sunt mai înalte… Un fel de Policlinică raională e Palatul ăsta! Șopron!” – tirada continuă, un cineva de alături se chinuie să scoată un zâmbet. Pietrele tac și ele pentru că asta s-au obișnuit să facă de ceva mii de ani. Dincolo, în fața sălilor cu bijuterii ale sultanilor, vocea interesa(n)tă calculează cam cât ar valora, adunat în valize și lingouri, tezaurul de bijuterii și podoabe al sultanilor. În curte, haremul, biblioteca, și chiar Turnul Justiției nu-l pot impresiona pe turistul pretențios, care dă a lehamite din mână, adicătelea, venii încoa de pierdui o groază de bani ca să văd o adunătură de pietre. Insul și-ar fi dorit, poate, să vadă stâlpi și scări până la cer, turle care l-ar fi gâdilat pe Dumnezeu la burtă ori aglomerări masive de piatră și lemn ce ar fi acoperit soarele (între altele, puțină umbră nu strică niciodată la Istanbul)… Conștiința arhitecturală modernă, fixată obsesiv pe dimensiunea înălțimii ca un criteriu al perfecțiunii, a deformat cumva percepțiile actului creației: fără îndoială, Zidurile bizantine sunt capodopere ale minții umane, la fel de mult, sau poate chiar mai mult decât oricare dintre zgârie norii înghesuiți în metropole, dar înălțimea și constituția lor sunt dimensiunile perfecte ale lumii aceleia, nu ale noastre… Apoi, desacralizarea și decentralizarea spirituală ce însoțește, inevitabil, trecerea unui obiect/loc/lucru din registrul celor sfinte în lumea fenomenelor laice, lipsește Palatul Topkapi de un alt avantaj al său: măreția curții imperiale… Ar mai fi de spus că zidul are deja vreo mie și jumătate de ani, de – sprezece ori mai mult decât semenii lui arhitecturali moderni… Și pare să mai fie în stare să țină cam pe atâta…
Ceva mai multă curiozitate, chiar dacă și ea temporară, stârnește șirul de vitrine care etalează ochiului avid al privitorilor caftanele, pantofii, dar și lenjeria sultanilor și a prinților moștenitori. O paradă de boarfe colorate, în diferite mărimi și forme, unele din ele de-a dreptul năstrușnice, cumva prea mari, prea stângaci tăiate, uzate de vreme, priviri și blițuri… Întinse forțat la vitrină, deposedate de contextul lor, de trupul sacru care le-a învestit cu sens, hainele sultanilor nu par cine știe ce, ia, colea, niște țoale, iar pe alocuri, mai puțin arătoase chiar decât articolele vestimentare ale turiștilor, decât bulendrele din piața de lângă Podul Galatei sau cea din Laleli, locul de naștere al modei din Chișinău, de unde se aprovizionează o bună parte a Pieței Centrale.
Tipi avizi de garanția propriei importanțe măsoară cu privirea straiele sultanului: sunt nemulțumiți din nou, se citește asta în ochii lor. „Ce haine caraghioase!”, zice cineva… Lipsește acum sultanul, să vină, fie și în izmene, și gloata de turiști, care în alte vremuri nici nu ar fi îndrăznit măcar să-şi scoată capul și să privească colbul de pe încălțările PreaLuminatului, ar fi perceput poate rostul deplin al unui nasture de la halatul sultanului… O singură apariție, în toată slava și atotputernicia, ar fi pus la locul lor niște iluzii…
Dar Turcia e demult Republică, sultanii sunt morți cu toții, iar hainele lor aduc doar profit țării, ca un fel de scuză post-mortem pentru nedreptățile ce le vor fi comis de-a lungul istoriei, după cum zice una din legendele fondatoare ale Turciei moderne.
„Nu e bun ayranul – un fel de chefir amestecat cu apă și ceva mai sărățel. Cum dracu’ pot să bea turcii chestii din astea? Nu-i atât de gustos precum laptele de acasă, de la mama” – e refrenul culinar uzual care însoțește ajungerea la Istanbul. După o raită prin magazin (pe drum întâlnim câțiva vânzători ambulanți care propun, în spatele unor vitrine de sticlă, lanțuri de legume/fructe/animale/legume/paste și patiserii uscate/pârlite/prăjite/coapte/fierte/murate/pudrate, totul arată apetisant, dar atât de necunoscut, încât nici zâmbetul lor ospitalier nu e în stare să topească gheața neîncrederii), lumea se convinge că rafturile sunt pline de produse misterioase, cu etichete pe care sunt desenate naiba știe ce, produse în felurite combinații, doar 2 tipuri de salam, nici un fel de pește… prăpădenie. O salvare temporară pare a fi yogurtul, vândut în căldărușe impunătoare de 1-1,5 litri, de un gust ceva mai acrișor decât confratele lui moldovean, și un strat gros de grăsime lactată deasupra. Pâinea cu maioneză, un deliciu din folclorul studențesc, e și ea la mare căutare.
Mai sunt și Cola, Pepsi, nucușoare – lumea se înghesuie să și le ia. Se vede, în graba lor de a cumpăra totul, bucuria unor naufragiați care tocmai au văzut țărmul unei insule: Pepsi pare a fi un indiciu al cunoscutului în oceanul de mărfuri și produse enigmatice… Pastă de măsline, roșii uscate, fasole cu ceapă și tot felul de adaosuri verzi, pilaf cu năut – sunt doar câteva din lucrurile pe care le poate oferi Turcia unor curioși s-o guste… De care însă majoritatea turiștilor moldoveni fug, pentru că, vezi, nu e ca acasă…
La îndemână, pentru cei cu dor de țară sunt două restaurante în portul Karakoy: „Babușka” și „Dedușka” (rus. Bunica și Bunicul), invenție a unui turc isteț care vinde, în prostie, nostalgii și cartofi prăjiți cu bere. Au clienți, majoritatea vorbitori de limbă rusă (portul internațional Istanbul e alături, gloatele de ucraineni, moldoveni și ruși, cu sacoșe uriașe în mâini, au împânzit străzile și cumpără tot ce mișcă), care înfulecă pofticioși bucăți de pește și cârnați cumpărați, probabil, din Carrefour-ul de mai la deal (de unde se aprovizionează, posibil, și cei care plasează „mâncăruri tradiționale”, dar asta e altă poveste).
În fine, cel mai sigur colac de salvare sunt rețelele mondiale gen Starbucks, McDonalds, Burger King, KFC care propun meniuri standard la Tokio, Singapore, Moscova, Paris și București… Frisoanelor identitare locale, văicărelilor de genul „mâncare ca acasă”, spiritul capitalist contemporan le propune o serie de criterii și pigmenți identitari neutri, nelegați în vreun fel de vreun spațiu sau teritoriu anume, un soi de acasă a tuturor, care ar aparține oricui și nu e a nimănui, totuși, în special… Hamburgerul ar fi expresia cea mai desăvârșită a acestui tip de neutralitate identitară, care îl face pe turist să se simtă oriunde ca acasă, sau cel puțin pretutindeni nu ca în străinătate, veșnic în siguranță, navigând într-o apă: clovnul din fața McDonalds-ului este mai credibil, mai sigur și mai cunoscut pentru majoritatea turiștilor decât aglomerația de indivizi mustăcioși ce încearcă să-ți bage în nas covrigi cu susan, pilafuri, stridii, nuci și stafide de proveniență dubioasă.
Până la urmă însă, o astfel de călătorie e un drum de-a lungul unei iluzii: iluzia că ai fost undeva, iluzia că ai văzut ceva, iluzia că ești undeva când de fapt ești nicăieri…
articol apărut în numărul din iulie-august al revistei ”Contrafort”.