despre limbi…

fragmente brute dintr-un periplu, va urma

2 iunie. Liceul Teoretic “M. Tuzlov”, din Chirsova, Comrat, deopotrivă cu multe altele din republică  organizează, în cadrul sesiunii Bacalureat 2009, primul examen – cel la limba română pentru alolingvi…

08.30 – vocea dictorului anunță latura pe care vor fi deschise plicurile (cu codurile de bare, ștampilele pentru sigilarea pachetelor cu lucrări și parola/loginul prin intermediul cărora centrul se conectează la un site special).

Imprimarea testelor durează ceva vreme: programul Examinator.exe, care asigură conexiunea cu serverului Ministerului Educației, identifică constant erori, probabil din cauza suprasolicitării liniei. Aplicarea codului de bare pe lucrări e o altă operațiune cronofagă: examenul propriu-zis începe pe la 09.45 (mai târziu aveam să aflu că în unele centre BAC au fost probleme și mai mari – deconectarea conexiunii internet, ieșirea din uz a imprimantelor și că, proba, pe alocuri a demarat la amiază).

Elevii scriu, înfigurat, inițial pe ciorne, apoi, cuvânt după cuvânt, transcriu textul pe foaia albă a testului. Unele expresii sunt scrise de mai multe ori pe maculator, apoi șterse, re-scrise și iar re-șterse, re-re-scrise și re-re-șterse – un proces creativ normal, nelipsit însă de o oarecare nervozitate.

Nu au dreptul să primească sfaturi, ajutor sau sugestii de la colegi sau profesori, dar, pe durata anilor de școală și-au dezvoltat un mecanism de ocolire a interdicțiilor: șoapte scurte, aruncate peste umăr, aparent aiurea, de fapt cu destinație precisă, apoi culegând răspunsul la fel, din zobr, fără a se întoarce cu fața/corpul spre coleg, gestul trădării pentru “neștiutorii” începători. Comunică între ei cu ajutorul unui hibrid lingvistic, straniu melanj de găgăuză, bulgară și rusă, presărate pe alocuri cu slove românești, mutilate însă în așa fel, încât pot fi recunoscute cu greu…

Limba română e mai mult decât străină pentru acești cetățeni moldoveni. Chiar dacă o studiază, conform planului Ministerului Educației, câte 3-4 ore pe săptămână, ajung să cunoască doar câteva fraze șablon, eventual ceva înjurături (pe care Ministerul, prevăzător, nu le-a inclus în test), două-trei versuri dintr-un cântec (Maria, hu, Maria, hei), vreo expresie trăsnită sau politețile zilnice (Bună ziua, bună seara, la revedere)… Având acest “bagaj” tinerii se iau la trântă cu examinatorii din Chișinău, cu limba română, cu viitorul lor, cu toată lumea…

Multe cuvinte le aud pentru prima oară, ca și cum ar fi fost inventate azi special pentru ei, ca să-i încurce, zice o domniță nervoasă, aliniind șirurile de “trebuie” în propoziții scurte…

Liceul are vreo 500 de copii, toți din familii alolingve, adică ale minorităților naționale. De obicei, micuții învață limba mamei: dacă tata e bulgar și mama găgăuză, copilul vorbește găgăuza, daca tata e găgăuz, iar mama bulgăroaică, fiul/fiica devin bulgari. E o lege nescrisă, consfințită totuși, zi de zi, cu o eficiență înspăimântătoare, prin diviziunea patriarhală a muncii.

Pentru această jumătate de mie de elevi sunt doar 3 profesori de română (unul a absolvit la Chiținău, are o brumă de cunoștințe filologice, altul e deja la pensie, și trebuie rugat mult, mai ales că se mișcă greu, să predea, altfel copiii nu vor putea acoperi programul școlar pe discipline). Fiecărui profesor îi revin peste 150 copii, pe săptămână, care trebuie inițiați în tainele limbii “de stat”. O muncă enormă, plătită prost, realizată în condiții mizerabile (lipsește un cabinet lingofonic, manualele sunt puțintele etc.)

Studiul celorlalte limbi (bulgară și găgăuză) e la nivel… La nivelul paraginii. Din fericire, statul bulgar și cel turc sunt ceva mai înțelepte și mai bogate decât cel moldovean – anual, cei mai buni elevi pleacă în Bulgaria, la odihnă, în tabere de vară, unde au ocazia să interacționeze cu semenii lor bulgari, să-și perfecționeze limba, să creeze noi legături. Absolvenții pot merge la studii la Sofia, Plovdiv, Ankara – politicile pentru diaspora ale Turciei și Bulgariei îi au în grijă. Uneori, comunități bulgare sau turce fac donații de carte școlilor din UTA Găgăuzia.

Bănuiesc, Ministerul Educației de la Chișinău, ar putea organiza și el asemenea tabere de vară de integrare, unde unii copii vorbitori de limbă română ar interacționa cu alți copii alolingvi din republică, ajutându-i pe aceștia să însușească limba de stat, sau ar putea organiza schimburi de elevi între regiunile vorbitoare de limbă română și restul (după modelul franco-german), astfel ca, copii să se cunoască reciproc, să-și sporească abilitățile lingvistice și eventual, să învețe a respecta diferențele. Argumentul “Nu sunt bani!” e cumva pueril.

Mediul natural de comunicare este total nefavorabil însușirii limbii române: la un “Bună ziua!”, rostit în Chirsova, Comrat, Congaz, Svetlîi mai obții un “Bună ziua!”, dar la “Spuneți-mi vă rog, unde…”, drept răspuns urmează o tăcere lungă-prelungă…

Ministerul repartizează an de an în școlile din zonele populate compact de minorități naționale, zeci de absolvenți ai școlilor pedagogice din republică, însă doar o parte infimă din aceștia, de regulă unități, merg încolo. Cauzele sunt multe, de fapt o legiune de cauze: remunerarea, prestigiul scăzut al muncii de profesor, condițiile materiale precare.  Nici un patriot de carton, din ăia care strigă la microfoanele din Chișinău, că alolingvii trebuie să cunoască obligatoriu limba de stat nu are închipuire că actul de studiere a unei limbi cere niscaiva efort, nu unul declarativ ci de logistică, organizare și de strategie. Tustrele lipsesc până una-alta.

O soluție ar fi instituirea unor remuneri duble-triple pentru pedagogii care merg în zonele populate cu minorități etnice. și pentru ceilalți profesori, căci situația e identică pentru toate zonele și toate obiectele (cu excepția poate, a unor școli zise de elită din Chișinău și Bălți).

Examenele nu țin, însă, cont de aceste dedesubturi locale. Nota urmează să aprecieze cunoștințele elevului, nu eficiența îndoielnică a politicilor de profil ale Ministerului Educației…