Auschwitz in conditii de casa – I

sursa imagine:  University of Houston. 

 

 

Partea I. Demonul de la Stanford.

Un grup de psihologi de la Universitatea Standford, conduşi de Philip Zimbardo, au organizat, în august 1971, un studiu practic cu privire la efectele psihologice ale vieţii în închisoare, reacţiile individului la limitarea libertăţii individuale, influenţa rolului social impus asupra comportamentului, experienţă care avea să-şi câştige o tristă faimă, cunoscută fiind ca Experimentul penitenciar de la Stanford.

Ipoteza pe care încerca s-o testeze Zimbardo era următoarea: pot fi oare explicate abuzurile din închisori prin unele trăsături inerente personalităţii gardienilor şi deţinuţilor?

Psihologii au construit o închisoare simulată în unul din blocurile Universităţii. Apoi, unul din ziarele locale, publică un aviz în care era anunţată recrutarea voluntarilor. Din cele 70 de candidaturi au fost alese doar 24, toţi bărbaţi, ca urmare a unor teste care i-au eliminat pe candidaţii cu probleme psihologice, dizabilităţi medicale, antecedente penale sau abuz de droguri.  Participanţilor la experiment li s-a propus un salariu de 15 USD/zi (aproximativ 78 USD acum), cercetarea fiind plătită de marina SUA, în scopul cercetării surselor conflictelor în instituţiile militare de corecţie.

Odată selectaţi, participanţii au fost distribuiţi arbitrar în 2 grupuri convenţionale: deţinuţi şi gardieni. Este important de reţinut că la început nu era nici o diferenţă între bărbaţii desemnaţi în calitate de gardieni şi cei cărora le-a fost prescris rolul de deţinut.

Gardienii au fost asiguraţi cu bâte de lemn, uniforme haki de tip militar şi ochelari de soare tip oglindă în vederea evitării contactului vizual cu deţinuţii.

Prizonierii din contra, urmau să fie îmbrăcaţi prost, în halate de pânză, lipsiţi de lenjerie intimă. Gardienii îi apelau după numărul înscris pe haină, nu după nume, fapt care urma să producă, la deţinuţi, dezorientare şi depersonalizare.

Cu o zi  înainte de începerea experimentului a fost organizată o sesiune de training pentru gardieni unde aceştia au fost instruiţi să evite utilizarea forţei fizice. O înregistrare video a seminarului îl arată pe Zimbardo afirmând: „Puteţi crea, la prizonieri, sentimente de plictiseală, frică, o intuiţie a arbitrarietăţii, în sensul că viaţa lor este controlată în totalitate de noi, de sistem, de voi, de mine. Ei nu vor dispune de intimitate… Vom căuta să-i deposedăm de individualitate în diferite moduri. Ca urmare, se vor simţi neputincioşi. În această situaţie, noi vom dispune de întreaga putere, în timp ce ei nu vor avea una.“

Pentru „credibilitate”, participanţii care urmau să joace rolul de prizonieri au fost informaţi să stea acasă până când vor fi chemaţi, dar au fost, în aceeaşi seară…arestaţi de poliţia din Palo-Alto, care le-a „organizat” o transportare veridică, cu maşini cu sirene la locul detenţiei, unde viitorilor prizonieri le-au fost colectate amprentele digitale, au fost dezinfectaţi de păduchi şi au fost fotografiaţi din faţă, profil şi ceafă.

În prima noapte, deţinuţii au fost deşteptaţi brutal la 02.30 pentru apel. Numărătoarea urmărea scopul de a-i familiariza pe deţinuţi cu numerele lor. Dar cel mai important, aceste proceduri erau o bună ocazie pentru gardieni de a-şi exercita puterea. Iniţial, deţinuţii nu luau situaţia în mod serios, încercând să-şi păstreze o oarecare doză de independenţă. Gardienii, la fel doreau să-şi impună voinţa şi astfel a început conflictul între gardieni şi prizonieri.

Flotările au devenit rapid un instrument de pedeapsă pe care gardienii îl utilizau pentru a sancţiona încălcarea regulilor sau manifestarea unor atitudini ostile faţă de gardienii înşişi sau instituţie. Un gardian a fost observat că se aşeza pe spatele prizonierului care făcea flotările, pentru a-i face greutăţi suplimentare.

Pentru că prima zi a decurs, în general, fără incidente, gardienii au fost luaţi prin surprindere a doua zi, când prizonierii s-au baricadat în celule, blocând uşa cu paturile, şi-au smuls numerele şi au început să-i ofenseze pe gardieni. Aceştia, având acordul şi susţinerea deplină a conducătorilor experimentului, au găsit o soluţie originală: utilizarea stingătoarelor – spuma acestora, fiind dispersată în celule, refrigera  aerul şi deţinuţii, sub actiunea frigului, micşorau rezistenţa.

Pentru sporirea eficienţei controlului, unul dintre gardieni a propus utilizarea intrumentelor psihologice de pedeapsă: în acest scop, a fost amenajată o celulă de elită, unde, trei dintre deţinuţii care s-au comportat cel mai cuminte pe durata rebeliunii, avea parte de niscaiva privilegii: li s-a permis să facă duş, să-şi spele dinţii, să mănânce bucate speciale de faţă cu restul prizonierilor, în timp ce aceştia erau privaţi de dreptul de a mânca, ca formă de pedeapsă. Măsura urma să rupă solidaritatea între deţinuţi, aruncând între ei, mărul discordiei. După ceva timp, unii prizonieri buni au fist duşi în camere rele, iar unii deţinuţi răi au fost transferaţi în celula bună. Ca rezultat, deţinuţii răi au început să-i suspecteze pe cei buni că ar fi informatori ai gardienilor, spioni şi urechi ai instituţii – încă un motiv din care între deţinuţi domnea o suspiciune totală. În acelaşi timp, experienţa revoltei a acţionat în sens invers asupra solidarităţii gardienilor: aceştia au dezvoltat un sentiment de apartenenţă la o comunitate de roluri, construind relaţii de încredere şi ajutor reciproc. Gardienii şi-au sporit în mod abuziv prerogativele: chiar mersul la WC deveni un privilegiu acordat după bunul plac al gardianului. Prizonierii răi erau obligaţi să meargă la clozet o singură dată pe zi, într-o oală pe care o lăsau în propria celulă. Uneori gardienii interziceau golirea acestora astfel că, în câteva zile, în unele celule mirosul de fecale şi urină deveni insuportabil. Unuia dintre deţinuţi, fumător înrăit, gardienii îi interziceau să fumeze.

La 36 ore de la startul experimentului un prizonier a cerut să fie lăsat să părăsească experimentul.

Gardienii au continuat să-şi crească atribuţiile – numărătorile durau deja câteva ore,  deţinuţii erau forţati să execute în mod repetat munci umilitoare precum spălatul WC-ului cu mâna goală.

Un preot fu chemat să confeseze prizonierii. Mare a fost uimirea lui când deţinuţii se prezentau cu numere, mai degrabă decât cu numele lor reale.

La a 5 zi, se creă un tip de normalitate – atât deţinuţii, cât şi gardienii se obişnuiseră cu situaţia.

Gardienii erau de 3 tipuri: duri, care însă urmau regulile închisorii, buni, care nu pedepseau niciodată prizonierii, şi, în sfârşit, răi, aproximativ 1/3 la număr, care găseau plăcere în faptul de a-i umili pe deţinuţi. Gardienii din această categorie păreau să savureze în mod real puterea care le fuse acordată. Nici unul din testele noastre preliminare nu reuşise să prezică un astfel de comportament din partea lor. Unica relaţie între personalitate şi comportamentul în penitenciar era că persoanele cu înclinaţii autoritare reuşeau să suporte, ca deţinuţi, situaţia umilitoare ceva mai mult timp decât ceilalţi.

Prizonierii încercau să se acomodeze situaţiei în mod diferit. Iniţial, unii dintre ei au încercat o revoltă împotriva gardieniloe. Patru dintre deţinuţi au reacţionat prin cirze nervoase. Un alt deţinut a dezvoltat pete psihosomatice pe piele, confundate de coordonatorii experimentului în mod eronat ca alergie. Alţii au încercat să devină deţinuţi ascultători, executând întocmai ordinele gardienilor. Unul dintre ei chiar a fost numit Sergentul, pentru servilitate. Prizonierul cu numărul 416, care s-a alăturat mai târziu experimentului a considerat „util” să protesteze împotriva comportamentului inuman al gardienilor, declarând greva foamei, pentru care a fost pedepsit, fiinf închis pentru trei ore în carceră, şi era forţat să ţină în palme salam…

Spre sfârşitul experimentului, prizonierii erau dezintegraţi, atât ca grup cât şi ca identitate individuală. Nu putea fi vorba de nici un fel de unitate a grupului. Gardienii câştigaseră bătălia şi controlul total al închisorii.

Era clar că experimentul trebuia încetat: deţinuţii se aflau la marginea nebuniei, unui gardieni manifestau un comportament sadist. Un motiv suplimentar de încheiere a studiului era faptul că, s-a constatat, în rezultatul analizei înregistrărilor video, că gardienii îşi sporeau abuzurile mai ales pe durata nopţii, când, credeau ei, organizatorii experimentului nu-i mai supravegheau. Chiar între supraveghetori a demarat un proces de construcţie a ierarhiilor: gardienii buni se sfiau/le era frică să intervină atunci când gardienii răi săreau peste cal…

Concluziile studiului:

– comportamentul indivizilor normali a fost afectat în mod vizibil de rolurile ce le fură prescrise în mod arbitrar, astfel încât unii dintre ei păreau să creadă şi să se identifice cu ele. Ipoteza iniţială a studiului, cea dispoziţională, trebuie deci respinsă.

– în pofida faptului că gardienii şi prizonierii erau liberi să se angajeze în orice tip de interacţiune, esenţa relaţiei lor tindea spre polul negativ, încărcată fiind de ostilitate, insulte şi dezumanizare…

– existenţa închisorii a fost internalizată atât de prizonieri, cât şi de gardieni, adică, ambele grupuri au început să creadă în ea, adoptând strategii comportamentale asociate rolurilor lor. Gardienii erau, de obicei, iniţiatorii interacţiunilor, majoritatea în formă de ordine sau afronturi verbale, iar prizonierii au adoptat, în general, un model pasiv de interacţiune.

 – una din posibilele explicaţii ale deteriorării comportamentului gardienilor este fenomenul Puterii – le-a fost acordat un control asupra vieţii altor fiinţe umane, ce excludea justificarea manifestărilor puterii, aşa cum ar fi fost în vieţile lor reale. Gardienii au început să savureze această putere chiar de la începutul experimentului (patologia puterii) – în chiar prima zi a studiului, au declarat drepturile deţinuţilor ca fiind privilegii, iar toate privilegiile au fost abolite.

– sindromul patologic al prizonierului. La începutul studiului, prizonierii au încercat să se revolte, dar gardienii au subminat orice tentativă de rebeliune, distrugând, mai ales,  solidaritatea între prizonieri.

– pierderea identităţii personale – deţinuţii au fost de-individualizaţi, despuiaţi fiind de toate reperele lor identitare: haine, nume, înfăţişare, mod de comportament şi istorie personală.  Traiul printre străini care nu-şi cunosc reciproc numele sau biografia, îmbrăcămintea identică a prizonierilor – toate acestea au provocat o slăbire a identităţii personale printre deţinuţi. Aceştia au devenit anonimi şi dezindividualizaţi nu doar pentru gardieni, ci şi pentru restul deţinuţilor.

– controlul exercitat în mod arbitrar de către gardieni – în chestionarele completate după finalizarea experimentului, deţinuţii s-au arătat dezorientaţi de caracterul schimbător, imprevizibil al comportamentului gardienilor, ceea ce-i făcea să nu-şi poată construi strategii de reacţie. Cu cât mediul devenea mai imprevizibil, cu atât prizonierii dezvoltau mai intens un sentiment de neputinţă învăţată – când viziunea lor despre o lume justă şi ordonată îşi pierdu valabilitatea, ei încetară să mai opună vreo rezistenţă sau să reacţioneze altfel.

 – dependenţă şi castrare – prizonierilor le-a fost impusă o dependenţă totală de gardieni chiar pentru lucruri elementare precum: mersul la WC, cititul, fumatul şi asta i-a castrat. Faptul că deţinuţii au fost privaţi de lenjerie a sporit acest sentiment de pierdere a bărbăţiei şi o anumită modificaţie în perceperea lumii fizice: chiar dacă atât gardienii, cât şi prizonierii aveau aceeaşi înălţime medie, prizonierii şi-au justificat obedienţa prin faptul că „gardienii erau mai înalţi şi mai bine legaţi”.