An de an, în Postul Mare, iese la iveală un anumit tip de filistinism – cel creştin, care colorează, în nuanţe potrivite, faţetele reale ale religiozităţii poporului simplu, „străjer al adevăratelor tradiţii ale credinţei”.
Nu ar fi de vină aici materialismul – materialistul, de orice orientare (agnostică, creştină, ateistă), nu leagă comportamentul alimentar (partea vizibilă a posturilor) de vreo metasemnificaţie, fie refuză să lege, în vre-un fel, intenţiile divine de stomacul uman…
Filistinismul la care mă refer este păstrarea legăturilor între semnificaţie (Postul potoleşte trupul, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul), semnificant (Postul înţeles ca regim psiho-alimentar) şi semnificat (înălţarea sufletului deasupra trupului), realizat însă cu ajutorul unor trişări de procedură: pentru filistin contează exclusiv aparenţele, fondul invizibil fiind şi inutil.
Exemplific: materialistul va fi neutru la regimul alimentar şi la semnificaţiile religioase sau psihologice ale acestuia pe când filistinul, păstrând legăturile simbolice intacte, va căuta să le ocolească, consumând, cu conştiinţa respectului pentru tradiţie şi religie: salam de post, maioneză de post, lapte de post, carne de post, unt de post… Pe de o parte, filistinul respectă canonul religios, pentru că se alimentează exclusiv cu produse de post, pe de altă parte, la nivel de aparenţă, încearcă să-şi amăgească puţina voinţă că ar consuma, de fapt, produse normale (lapte, carne etc)… Un fel de amăgire dublă: a Dumnezeului (conceput ca existent, fără îndoială) şi a Sinelui: pe Dumnezeu îl mint că aş ţine Postul, pe mine mă înşel precum că n-aş face-o…
Un bun instrument filistin ar fi mineralul/petrochimicul, care a înlocuit vechea paradigmă antagonică animal – vegetal… Maionezele (de post sau normale), salamurile, lactatele sunt deja mai degrabă produse ale minţii omeneşti, distilate în laboratoare sofisticate sau în rafinării, decât rezultate ale unor evoluţii naturale…
Regimul Mineral e neutru: pentru el vegetalul sau animalul sunt doar raporturi de proporţie a unor compuşi chimici (toate maionezele conţin „praf de ouă”, toată brânza vegetală are „lapte praf”), adică relaţii cantitative, nu calitative…
Creştinismul originar – cult demonic
Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înţela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină privind adevărata-i esenţă. Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar.
Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă „unsul”, apelaţia dată de evrei celui care va veni trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) să îi salveze. Prin urmare Hristos trebui să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.
Venirea salvatorului poporului era aşteptată de multe veacuri. El trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor dar şi un rege din stirpea regelui David care era din neamul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din această spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.
Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Biblie, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri de la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile ei?
Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor. „Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sunt evrei ci dintre cei pe care Iisus îi numea cîini.
O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, care să aibă regat pe pămînt nu în cer. Deci nici pe această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.
În misiunea salvatorul era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbină casa? Un om nebun!
Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el era mesia era deosebită. Aceasta a atras reacţii fireşti. Cărturarii zicea că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare de om dezechilibrat. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi tratat un om astăzi care şi-ar respinge astfel rudele? Bolnav mintal!
Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus mai cu seamă cu scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vorbele lui Iisus sunt fără sens. Să luăm de exemplu grupurile mafiote care se războiesc între ele deşi fiecare se află de partea răului. Faptele diavolului nu ţin de ideea că cei răi nu se bat cu cei răi precum Iisus vrea să argumenteze, cum că diavolul ar lupta împotriva lui însuşi. Scuza lui Iisus este puerilă, cei răi se bat cu toţi inclusiv cu alţi oameni răi de teapa lor.
Un alt episod din faptele acestui om bolnav mintal este cel cu smochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Să ne imagină că un om merge la casa unuia şi-i cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din casă pur şi simplu nu au mîncare. Urmează ca cel care a cerut mîncare să îi blestemă ca în veac să nu aibă mîncare în casa aceea. Cum ar fi etichetat un astfel de individ care blestemă pentru că pur şi simplu nu ai avut ce să-i dai de mîncare atunci cînd el a vrut să mănînce? Puţin spus un nebun, este răul întruchipat care pur şi simplu nu raţionează. Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Cazul lui Iisus este tipic patologic al unei minţi bolnave.
Să luăm de exemplu una din învăţăturile acestui om, privitor la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sunt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Contează ce băgăm în pîntece! Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.
Să analizăm doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic bazat respectînd această învăţătură a lui Iisus. Un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sunt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă mintal nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.
Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Satana iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos în păcat cu el. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii din suferinţă pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor.
Să cercetăm cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?
Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de năluci persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului care pîndeşte la orice pas creştinismul s-ar dezintegra. Observăm că atenţia este concentrată pe diavol şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce. Dar sechelele mentale pe care le implantează în minţile oamenilor, pe cei mai mulţi rămîn să-i bîntuie toată viaţa. Deşi despre „învingătorul morţii”, se spune că a ajuns acolo la dreapta Tatălui, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă care a urmat după „înălţarea sa”. Să vedem fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat?
Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Ne putem întreba dacă nu s-a dus cumva direct în iad de unde nici că-i pasă de ce se întîmplă pe pămîntul deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin pe pămînt. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă în cazul Iisus.
Cine este în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce durere prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.
Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.
Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz patologic de bolnav mintal a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”.
Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sunt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc. Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi rapacitatea socială a unora care pozează în creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre ei sunt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului creştin nici nu ştiu practic în mîna cui se află.
Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a creştinismului care a fost folosit de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.
Despre cel care a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Un om ce îndrăzneşte să gîndească în cele aşternute aici. Am scăpat de frică, mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sunt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sunt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un bolnav mintal de a cărui boală se suferă în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne poate duce la pieire. „Salvatorul” demonic ne-a adus încet încet la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii. Unde să mai căutăm salvarea Dumnezeule adevărat?
unom
Iisus demon
Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înţela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină asupra adevărate-i esenţe. Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar.
Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă „unsul”, apelaţia dată de evrei celui care va veni trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) să îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.
Venirea salvatorului poporului evreu era aşteptată de multe veacuri. Omul trimis de Iehova trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar şi un rege din stirpea regelui David care era din neamul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din această spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.
Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Noul Testament, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile ei?
Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor. „Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sunt evrei ci dintre cei pe care Iisus îi numea cîini.
O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, care să aibă regat pe pămînt nu în cer. Deci nici această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.
În misiunea salvatorul era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbina casa?
Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el este mesia era deosebită. Aceasta a atras reacţii fireşti. Cărturarii zicea că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30), că are demon (Ioan, 7, 20). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare demonică. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi tratat un om astăzi care şi-ar respinge astfel rudele?
Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus mai cu seamă cu scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de 2000 de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vorbele lui Iisus sunt fără sens. Să luăm de exemplu grupurile mafiote care se războiesc între ele deşi fiecare se află de partea răului. Faptele diavolului nu ţin de ideea că cei răi nu se bat cu cei răi precum Iisus vrea să argumenteze, cum că diavolul ar lupta împotriva lui însuşi. Scuza lui Iisus este puerilă, cei răi se bat cu toţi inclusiv cu alţi oameni răi de teapa lor.
Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om şi trimiterea lor în turma de porci face se ne întrebăm ce a rezultat din intervenţia lui Iisus? Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele duhuri, aşa cum intraseră în acel om, sau cum ieşiseră din el pentru a intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva. Pînă la urmă intervenţia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru că duhurile nu au fost distruse cum s-ar aştepta de la cineva cu intenţii bune. În Marcu 5, 12-13 se spune despre duhuri că l-au rugat să intre în porci şi el „le-a dat voie”, considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele. Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele. Ce s-a întîmplat cu acele duhuri? Cel mai probabil este că ele au intrat în Iisus, el fiind cel care avea putere asupra lor. Dacă Iisus ar fi avut cu adevărat putere de la Dumnezeu şi intenţii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi transferat în porci ca apoi să fie lasate libere. Puterea lui Iisus era prin urmare dată de diavol.
Un alt episod din faptele acestui om posedat de diavol este cel cu zmochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Să ne imaginăm că un astfel de om merge la casa cuiva şi cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din acea casă pur şi simplu nu au mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemă ca în veac să nu aibă mîncare în casa lor. Cum ar fi etichetat un astfel de individ care aduce ocară unor oameni pentru că pur şi simplu nu au mîncare atunci cînd el vrea să mănînce? Este răul întruchipat care pur şi simplu nu gîndeşte decît răul. Cazul lui Iisus este tipic demonic. Un astfel de episod s-ar fi soldat astăzi cu a-i da cîteva beţe pe spinare „fiului lui Dumnezeu”.
Să luăm de exemplu una din învăţăturile acestui om referitor la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sunt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Cîţi oameni cred că nu contează ce băgăm în pîntece? Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.
Să analizăm acum doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic ce respectă această învăţătură a lui Iisus. De exemplu, un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sunt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare lui Iisus pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.
Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere faptul că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Diavolul iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos mereu în păcat. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui Dumnezeu să-i îndemne pe oamenii să se complacă în rele iertîndu-le tot timpul fărădelegile? Mai degrabă un spirit demonic face aceasta.
Să cercetăm cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?
Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de pedeapsă persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului care pîndeşte la orice pas creştinismul s-ar dezintegra. De remarcat este atenţia care se pune pe diavol ca personaj principal şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce. Pe cei mai mulţi traumele mentale pe care le implantează în minţi frica, toate aceste aspecte ale suferinţei şi întunericului, îi bîntuie pe oameni toată viaţa. Deşi se spune despre „învingătorul morţii”, că a ajuns acolo la dreapta Tatălui sau, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă care a urmat după „înălţarea sa”. Să vedem fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat?
Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea oamenilor pe rug, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Iisus s-a dus direct în iad de unde nici că-i pasă ce se întîmplă pe pămînt deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin ca fruct al faptelor „mîntuirii lui”. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă, Iisus este demonul care a adus durerea nu mîntuirea.
Cine este în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce suferinţă prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.
Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.
Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz demonic a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”, Iisus.
Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sunt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc. Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi răutatea socială a unor creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre creştini sunt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului lui Iisus nici nu ştiu practic în mîna cui se află.
Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a creştinismului care a fost folosit de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi comunişti care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.
Despre cel care a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Un om îndrăzneşte să gîndească în cele aşternute aici. Am scăpat de frică, mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sunt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sunt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un spirit demonic de care omenirea este influenţată în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipată de demon în viziunea apocaliptică din Noul Testament. „Salvatorul” demonic ne învaţă să ne tîrîm, cum să murim, nu cum să trăim, aşa cum un adevărat fiu de Dumnezeu ar face-o. Demonul Iisus ne-a adus încet şi sigur la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii.
Sminteala moaştelor
Ca să vezi ce e prostia,
omul pupă azi mumia
şi „salvatul” se renaşte,
ajutat de sfinte moaşte.
Omul cel evlavios,
ortodoxul credincios,
pupă moaştea şi pe os,
şi pe cărniţă,
că-i nectar de garofiţă.
O poveste am aflat:
Unul noaptea a intrat
în capelă furişat.
Cu iubire de Hristos
săruta moaştea vârtos
şi pe faţă şi pe dos.
Că în ziua ce-a trecut
timp prea mult nu a avut.
Cu mulţimea împrejur
a pupat doar un femur.
O demonică sminteală.
Cultul moaştelor e boală!
Balada creştinului sincer
Fraţi creştini din lumea mare
dac-aveţi vreo întrebare
despre Domnu’ nostru Isus
la răspuns eu sunt dispus.
Cu Isus am legământ
că El este cel mai sfânt.
Toată lumea vreau să ştie
că trăiesc în bucurie!
Astă noapte-am venit beat
şi nevasta m-a certat.
Uite-aşa m-am enervat
şi când m-am trântit în pat,
am oprit-o să mai caşte
i-am dat câteva la coaste.
Să ţină minte vroiam,
că e coastă din Adam.
Dimineaţa m-am trezit
cu nevasta am vorbit.
Mă gândeam să-i cer iertare
dară nu am fost în stare.
Că riscam să mă refuze,
că femeile-s cam zuze.
Dară Domnul Împărat
Isus cel nevinovat,
El nu este supărat.
I-am spus în gând răspicat
ce-am făcut când am fost beat,
şi-aşa Domnul… m-a iertat.
Ori de câte ori greşesc
tot la Isus mă gândesc.
Că El fără ezitare
mă scoate din supărare.
Doamne m-am tot întrebat,
c-aşa fără de păcat,
cu Hristos în legământ
mă gândesc că aş fi sfânt.
Oare cum este chemat
cel ce nu are păcat?
Tu mi-ai luat păcatele
n-am primit pedepsele.
Îmi ziceam şi eu cumva,
oare este drept aşa?
Tu să ierţi la infinit?
pe cel ce s-a pocăit?
Că Satana de-ai greşit
iute că te-a pedepsit.
Mă întreb de acest gest?
Satana pare onest.
Dar cu Domnul meu Iisus
păcatele-s duse sus,
unde se acumulează,
c-aşa Domnul… ne salvează.
De păcatele le ţine
un gând în minte îmi vine:
Nu cumva Domnul Hristos
este mare păcătos?
Dacă mai gândesc un pic
nu mai înţeleg nimic.
Cine-i sfânt şi cine-i drac?
Dar mai bine-ar fi să tac.
Metoda funcţionează,
asta nu se contestează,
am ajuns un om de vază.
Drac sau sfânt ce mai contează?
Cu Isus am legământ
că El este cel mai sfânt.
Toată lumea vreau să ştie
că trăiesc în bucurie!
Creştinul morbid
E sfârşit de săptămână
la biserică se-adună
să se roage sau să caşte
sau să pupe ceva moaşte
ortodocşii credincioşi
crezuţi veşnic păcătoşi
închinare-şi vor aduce
către mortul de pe cruce.
Stând aşa să îi privim
un nume să le găsim
când se-nchină la Livid:
Zici, creştin = morbid.
san, iti respect parerea, dar nu cred ca trebuie sa atribuim crestinilor o morbiditate sau oricare alta trasatura fara a o proba…
Problema este mult mai serioasa d-le Sprinceana. Iata de ce.
Problema moaştelor în România
De la Revoluţia din decembrie 1989 încoace, în România se manifestă un fenomen unic în lume: ţara importă moaşte. Este paradoxal că activitatea este complet necenzurată. Cu alte cuvinte nu se ştie public cu certitudine cine sunt acei oameni mumificaţi. Tabuul religios împiedică cercetări obiective asupra persoanelor mumificate declarate sfinte. Mărturia celor care aduc astfel de corpuri, sau bucăţi din ele, în România este îndeajuns ca justificare în sistemul de legi.
Ne întrebăm pe bună dreptate de ce, cei care renunţă la moaşte în favoarea aşezămintelor religioase ortodoxe din România, fac aceasta? La ce preţ monetar sunt procurate aceste achiziţii? Tranzacţiile rămân secrete, credinciosul creştin ortodox neavând acces decât la pupatul moaştelor. În prezent în România s-au acumulat sute de moaşte, revista Lumea credinţei, anunţă cu mândrie că iar au sosit moaşte de pe undeva din lume, vestea dorind să fie o bucurie pentru creştinul ortodox.
De ce renunţă alţii la moaşte în favoarea românilor ortodocşi? Este o întrebare care surprinde pe oricine nu numai pe credinciosul creştin ortodox. Oare acei oameni nu mai au nevoie de puterea sfântă a moaştelor? Sau au constat că nu sunt deloc sfinte? Sau poate că la un preţ bun pot renunţa, astfel că moaştele intră şi ele în circuitul comercial ca orice bun de consum (sigur că aici nu este vorba de a le consuma, ci de a servi ca produse care îl aduc pe cel care le pupă mai aproape de mântuire).
Aceste nedumeriri nasc câteva ipoteze plauzibile:
1. Dându-şi seama ca bate un nou vânt al raţiunii, proprietarii moaştelor vor să scape de ele realizând grotescul şi sminteala venerării unor cadavre. I-au găsit pe românii ortodocşi singurii care să le accepte.
2. Proprietarii moaştelor vor dobândi beneficii băneşti care îi satisfac, astfel că renunţă la moaşte din dorinţa de profit.
3. Proprietarii moaştelor ştiu că mai devreme sau mai târziu pot fi implicaţi juridic privind provenienţa moaştelor. Analizele forensice pot dovedi falsul corpului mumificat. Mai mult, experţii pot descoperi că acel corp de „sfânt” de fapt a aparţinut unui om ucis undeva, neavând astfel nimic din sfinţenia ce i se atribuie, ci fiind un rezultat al crimei cuiva.
4. Moaştele sunt folosite pentru a transporta droguri, scăpând de controlul vamal deoarece trec drept obiecte de cult.
5. Criminalii vor să scape de acele cadavre care pot fi dovada că au comis crime. România, ca ţară predominant ortodoxă, prin regimul de cult al moaştelor, reprezintă protecţia cea mai sigură ca acele crime să nu fie descoperite.
Raţiunea ne îndemnă să credem că motivaţia altruistă de a renunţa la moaşte sfinte nu poate exista atîta timp cât proprietarii lor mai cred în puterile moaştelor. Moaştele sunt nepreţuite pentru cel care crede în beneficiile lor de a-l apropia pe om de viaţa veşnică promisă de Iisus. În plus, prin venerarea lor, moaştele sunt o sursă sigură de venituri încasate de la cei care le pupă. Nu rămâne decăt să credem că beneficiile de a renunţa la moaşte, spre a le exporta României, întrec pe cele de a le păstra.
Vremea nu este departe când statul român va lua măsuri ca moaştele aşezămintelor ortodoxe să fie cercetate forensic şi astfel să se afle vechimea acelor cadavre mumificate şi poate chiar identitatea acelor oameni morţi. Mitul inviolabilităţii moaştelor se va spulbera odată cu primele cercetări în această direcţie. România a ajuns în prezent un dumping, locul unde se aduc mumiile „sfinte” ca bătaie de joc făcută acestui popor credul în „păstorii” lor ortodocşi. Românilor ortodocşi li se oferă cu neruşinare grotescul şi sminteala venerării moaştelor, a cadavrele mumificate ale unor oameni spre „mântuirea” sufletelor lor. Nu poate fi un exemplu mai relevant de descompunere religioasă a unui crez care se hrăneşte spiritual din morbidul moaştelor.
Nu cred ca crestinismul a fost originar demonic insa a ajuns demonic in mainile celor care au pus mana pe el.