Discutam cu un prieten probleme curente în jurul unui ceai la „Gălbenuş”-ul din Casa Presei… La un moment dat, veni vorba de copii, poveşti, texte, acţiune. Prietenul îmi povesti că, rugat fiind să explice-citească fiului său de 9-10 ani „Fetiţa cu chibriturile” de Hans Christian Andersen, se îngrozi de tonul acesteia: moarte, îngheţ, frig, un final neclar: „Pentru mine, fetiţa aia era moartă, nu percepeam ridicarea ei la cer ca un sfârşit luminos, cu atât mai mult ca un happy-end. Cum să bagi asemenea bucăţi unor copii de 9 ani?”…
Îmi amintesc că, pe durata lecturilor poveştilor lui Andersen, eram şi eu cuprins de o dispoziţie sumbră, un fel de stare gri, deloc compatibilă cu atmosfera presupus luminoasă care, era firesc, urma să fie degajată de poveştile în cauză… Andersen genera mai degrabă frustrare, în varianta lecturată, şi am preferat variantele animate ale „Reginei fulgilor de nea”.
Recitite la maturitate, basmele lui Andersen şi-au regăsit, în minte mea, lumina, feeria, magicul şi farmecul, proprii tuturor poveştilor, dar sentimentul că acestea nu ar fi recomandabile copiilor persistă… Sigur, manualele pentru copii nu sunt făcute de copiii înşişi, de aia viitorii adulţi rabdă atmosfera pe alocuri macabră a unor asemenea scriituri…
Problema nu stă, aşa cum s-ar părea în basme: Andersen a scris aceste poveşti ca atare, ca poveşti, şi nu ca horror. Cheia groazei copiilor noştri stă în copiii înşişi, şi mai ales, într-o concepţie particulară despre copii şi copilărie pe care veacul al XX-lea o impune…
Sistemul: copilărie – vârstă a inocenţei – naivitate – plăpând – firav – ingenuu – trebuie apărat – ferit de răutate – drăgălăşenie – alint este necunoscut Evului Mediu şi Modernităţii. Copilul medieval nu este protejat de o asemenea ficţiune redutabilă a copilăriei, care-i construieşte, în mijlocul lumii decăzute, un univers artificial, un fel de paradis mitic, în care el este alintat, îngrijit, protejat…
Micuţul din vremurile trecute este inserat, pe cât este posibil fiziologic, în lumea celor maturi. El asistă la execuţii publice (eveniment foarte popular şi căutat în Evul Mediu şi Modernitate, ceva de genul Ligii Campionilor de astăzi), în care există un întreg set de tehnici de tortură care prelungesc agonia condamnatului, oferind, sub forma unor strigăte şi urlete, probe insontestabile ale suferinţei şi ritualului, deci, copiii medievali ştiu că există durere, că se moare, că viaţa e dură, şi capul regelui zboară la fel de rapid precum al unui tâlhar ordinar…
În oraşele medievale, nevoile fiziologice precum defecarea sau actul sexual sunt publice. Primul se face pe marginea drumului, în şanţuri special construite, care duc cu ele toată murdăria oraşului. Al doilea, se derulează în casele care sunt compuse dintr-o singură încăpere, în care trăieşte întreaga familie: mâncatul, actul sexual, dormitul, certurile, munca – toate au loc în acelaşi spaţiu.
Copilul modernităţii, de cum este apt fizic, participă la muncile colective: prăşit, cules, fabrică, mină. El este obişnuit să-şi câştige pâinea încă de mic… „Fără familie” a lui Hector Malot nu este o ficţiune lacrimogenă a unui autor fantezist din secolul al XIX-lea, ci descrierea unor situaţii reale, banale pentru veacurile trecute. „Împăratul muştelor” al lui Golding, care a scandalizat atât de mult bunul simţ occidental, ar trece drept un jurnal de călătorie veridic în Evul Mediu…
Poveştile lui Andersen sunt scrise pentru acei copii: pentru care bătaia e o obişnuinţă, violenţa e o banalitate, moartea e un fenomen normal… receptarea lor greoaie la copiii noştri e din motivul că micuţii noştri sunt diferiţi: hrăniţi cu porţii dozate zilnic de mituri cosmogonice (te-am cumpărat de la magazin, te-a adus barza, ne-ai fost dăruit etc), cu proiecţii false ale realităţii (care încep cu jucării gen ursuleţi de pluş, puceluşi pufoşi până la imaginile liniştitoate din grădiniţe: iepuraşi, ursuleţi, vulpi, aricei, gogoaşe, oameni, maşinuţe – cu toţii prinşi într-o horă voioasă a prieteniei fără margini)…
O lume care va trebui spartă în mii de cioburi la maturitate (de asta se ocupă consilierii – de, trebuie să trăiască şi ei cumva) şi amintirea dulceagă a căreia va otrăvi întreaga viaţă a adultului… Prin contrast, copilul medieval nu spărgea nimic, el era coerent…
a se citi şi:
Philippe Ariès “L’enfant et la vie familiale sous l’Ancien Régime“, Paris, Plon, 1960
Norbert Elias “Procesul civilizării“, 2 vol, Iaşi, Polirom, 2002
hmmm…pentru mine povestile lui Andersen sunt patrunse de un macabru diferit de grozaveniile medievale, de pedepse corporale sau de cele mai stringente lipsuri materiale. e mai degraba o austeritate dincolo de concret, care e inevitabila intr-o forma sau alta chiar printre jucarii de plus. aceasta calitate a atmosferei povestilor lui le mentine actuale, cred eu.
am indraznit sa deschid usa
buna zi de primavara sa aveti
cat despre cele doua tipuri de copilarie, ar fi doua interpretari
1 dupa copilaria din epoca medievala viata era coerenta liniara as spune, nu existau regretele copilariei
2 daca nici in copilariei nu suntem feriti de greutatea vietii si nu suntem privilegiatii anturajului atunci cand?
oare chiar sa fie impotriva maturitatii noastre o copilarie care sa ne arate o lume aproape perfecta? cel putin ideea de frumos si cuib al frumusetii sa o avem
o zi frumoasa si un inceput de primavara insorit
galas last blog post..Baba Dochia/Baba Marta şi sfârşitul capriciilor
Gala, notiunea “greutatea vietii” capata sens si temei pentru existenta abia in comparatie cu acel “cuib al frumusetii”…
sigur nu militez pentru abandonarea din fasa a copiilor, asa cum fac unele triburi amazoniene, unde copilul invata de la varsta cea mai frageda sa se descurce si sa nu-si faca prea multe iluzii. nu sunt nici adeptul gestului unui Rousseau de a-si da copiii la Asistenta Sociala pentru ca astfel fiind crescuti intr-un mediu sever se vor fi adaptat mai bine la viata (desi exista aici o ratiune teafara).. ma deranjeaza insa un anumit idiotism din partea parintilor, care isi tampesc copiii si le creeaza anumite asteptari de la viata, spulberate de prima coborare in strada reala…
rezultatul – maturi traumati, dornici de a reveni in paradisuri inexistente, nostalgici, chinuiti de reverii si amintiri…
de acord cu tine
nu sunt pentru prezentarea vietii de tip idealist in fata copiiilor, insa cred totusi in necesitatea crearii unui paradis al copilariei care sa dea copilului notiunea de bine si frumos, notiunea unui paradis in care se poate intoarce in amintire daca nu il realizeaza in viata de zi cu zi, si in care sa-si incarce sentimental si pozitiv sufletul, cred ca atata timp cat exista caldura amintirilor sufletul poate deveni mai bun prin raportarea la epoca paradisiaca a copilariei
sigur exista riscul nostalgiei si a traumei vis a vis de diferentele fata de anii maturi, insa aici tot parintele are un rol important, el trebuie sa fie cel care incet incet pe masura ce copilul creste sa-i prezinte realitatile vietii, totul tine de educatie cred, iar un copil protejat oarecum de vicisitudinile vietii in primii ani de viata, care descopera realitatea impreuna cu parintele sau si incearca sa o inteleaga pentru ca i se explica, reuseste sa pastreze intact paradisul infantil dar totodata sa evolueze in viata si sa nu decada in fata lipsei edenului
e doar opinia mea, poate ca gresesc, astept sa-mi creasca cei mici sa vad cum reactioneaza 😉
o seara buna si o primavara calda
Ohoho, multe povesti sunt de-a dreptul urâcioase…culmea mizantropiei 🙂
foarte interesant…
.-= jucarii´s last blog ..Politica de confidentialitate =-.
cand ati vazut ultima oara un om de zapada ?:)
e doar o intrebare… cand ati vazut ultima oara copii jucandu-se cu cornete :)…
nu va e dor?