Managerule, citeste!

Un manager care lecturează din Tolstoi şi Dostoievski, este mai efficient decât un alt manager care nu i-a citit – asta afirm eu. Primul e mai flexibil, mai îndărătnic, mai adaptabil şi mai inteligent decât concurentul său. Ce trebuie să facem pe durata crizei economice ? Să citim din clasici !

Pe durata Revelionului şi a lunii ianuarie am stat, în temei, în Moskova. Pentru că aveam mult timp liber mi-am făcut o ocupaţie din a observa oamenii. Ascultam conversaţiile lor. Nu puteam să nu-i aud: iată-i alături, stau şi discută – în cafenea, în transport, pe stradă. Despre ambuteiaje, Odnoklasniki, studii, bani, apartamente, criză – interesant, despre ultima mai puţin, semn că subiectul plictiseşte deja.

Ascultând astea aveam o senzaţie stranie că mă aflu printre extratereştri – şi mă înjuram pentru această poză snoabă: ei, ce mai vrei de la oameni, cum să-ţi mai intre în voie?

Aş fi fost un idiot întreg (îmi place cum sună, VS), dacă m-aş fi supărat pe oameni pentru temele lor de discuţie „de speţă joasă”: ei au dreptul să vorbească despre ce doresc – democraţia le oferă acest drept, iar eu îl respect. Pentru asta am luptat.

Nu mă irită, deci, temele conversaţiilor cotidiene – dar ce atunci? Am încercat de multe ori să mă întreb şi să-mi răspund foarte sincer.

Într-un sfârşit am înţeles: mă agasează tonul, maniera discuţiei – adică forma, nu conţinutul: după formă acestea nu sunt discuţii, ci un schimb unificat de linii-puncte, şi anume această provenienţă neumană a modulaţiei îmi trezeşte îngrijorarea. E un schimb automat de sunete şi litere, discuţia paharului şi a suportului care tremură pe durata călătoriei. Este conversaţia frigiderelor şi maşinilor de spălat. Nu poţi lua ca spijin acest fon, el este monoton şi uscat.

Vorbirea acestor oameni este aidoma unei plăci de patefon: ea cunoaşte doar un ritm, o singură viteză – când placa ajunge la final, mecanismul de schimb o întoarce şi totul începe de la început – aceleaşi modulaţii, comentarii şi ritm. De aceea, acest tip de vorbire este fără sfârşit şi lipsit de sens: două sau trei plăci pot să schimbe între ele doar acea informaţie care este înscrisă în ele, dar procesul pur mecanic nu poate produce ceva nou. Această vorbire nu naşte nimic. Ea nu poate fertiliza o altă discuţie – este impotentă, stearpă.

Principala trăsătură a acestui tip de vorbire este că îşi are originile în indivizi care nu citesc şi nu s-au obişnuit să citească.

Sunt oamenii culturii şi gândirii post-carte, şi vorbirea lor, prin consecinţă, este post-carte: fără voinţă, fără sex, fără faţă. Este vorbirea unui om care poate compune literele în cuvinte, dar care nu cunoaşte şi nu simte procesul lecturii.

Asta se întâmplă nu de azi, de ieri – dar abia acum s-a transformat în ceva autonom, clar, fiind acceptat ca o normă de o generaţie întreagă. Astfel, spiritul principal al epocii este…fără spirit, cum s-ar zice.

Din conştiinţa de masă a ultimelor două generaţii a dispărut ideea necesităţii unui bagaj literar minim. Ceea ce exprimam cândva prin fraza „asta trebuie s-o citească fiecare om în viaţă”. Acea listă de cărţi livrată de programul şcolar, din care era format fondul cultural al omului sovietic (Puşkin, Gogol, Tolstoi, Dostoevski, Cehov, Turghenev, alţii).

Chestia asta era luată cândva în şuturi, cum ar veni, „oamenii sovietici învaţă să trăiască din cărţi, de aia nu sunt pregătiţi pentru viaţă”, fără a avea în minte faptul că anume această normă garanta nivelul general cultural şi intelectual înalt al ţării. Deseori puterea îşi revendică meritul de a fi organizat şi asigurat procesul de destrămare a URSS fără violenţă, fără jertfe în masă – uitând că aceste schimbări sociale grandioase se întâmplau într-o ţară în care, convenţional, aproape fiecare ştia „Război şi Pace”.

Subliniez: ştia, nu citea. Desigur, şi mai devreme, ca întotdeauna, oamenii care citeau, reprezentau o minoritate. Dar măcar ştiau, iar într-o ţară atee, acest tip de cunoaştere – că este ceva mai înalt decât tine, ceva mai mare, în acest caz cultura – această percepţie era un substituient al eticii religioase. Un imperativ moral, dacă doriţi.

În fapt, acest bagaj cultural-literar minim  în URSS era literatura sec. XIX – secolul de aur al literaturii ruse. Aceasta era esenţa „culturii sovietice” – în nici un caz realismul socialist, care era pe alocuri mai superficial decât a fost însăşi Uniunea Sovietică. La fel precum standardul muzical al URSS era Ciakovski şi nu Soloviov-Sedov sau Şostakovici.

Şi azi, inconştient, trăim, prin recursul la norma culturală a secolului al XIX-lea – e totuşi mai bine, decât nimic.

Bagajul literar obligatoriu este un lucru mai grandios decât se pare.

Cărţile comune pentru lectură (literatura sec. XIX) – este ceea ce a unificat o ţară atât de pestriţă precum URSS într-un spaţiu cultural unic, oferind senzaţia de comunitate, apartenenţă la o ţară comună.

Cărţile comune reprezentau, într-un sens, adevărata noastră morală colectivă: unica alternativă la creatura artificială numită morală comunistă, în care spre sfârşit nu mai credea nimeni. Anume mulţumită acestui bagaj literar minim, societatea sovietică avea acces la valori general umane.

Să nu uităm şi de faptul că aceste cărţi comune erau o metodă de a transpune într-un limbaj simplu şi accesibil valorile naţionale care erau transmise din generaţie în generaţie. Ceea ce numim codul genetic al ţării.

În fine, această valiză intelectuală umanistă aducea posesorului beneficii practice: ea nu oferea cunoştinţe utilitaree în mod direct, dar îl învăţa pe individ să gândească abstract, asociativ şi nelianear, dezvolta intuiţia, îl învăţa să identifice nuanţele, îl dresa să gândească strategic.

Slava ştiinţii ruse a fost clădită, dintotdeauna, pe „gândirea artistică”, o abordare general culturală caracterizată de abilitatea de a vedea mai departe şi mai sus de specialitatea proprie.

Individul contemporan este mândru că posedă cunoştinţe strict specializate – şi subapreciază semnificaţia cunoştinţelor şi deprinderilor „de prisos”. Un asemenea individ lecturează doar din 2 motive: fie pentru a acumula cunoaştere, fie pentru divertisment. În ambele cazuri este vorba de un schimb direct al timpului consumat contra cunoştinţe sau plăcere. Un asemenea individ uită că lectură nu este doar CE, ci şi CUM: lectura e un proces. Deprinderile de gândire pot fi dezvoltate anume prin intermediul actului impresiv al lecturii, adică o citire care ar include atât partea raţională, cât şi cele emoţională, psihică. Doar lectura beletristicii de calitate angrenează creierul întreg.

Există aşadar o utilitate practică a lecturii beletristicii, altă problemă este că această utilitate nu vine dintr-odată şi se produce doar la o lectură atentă, „adevărată”. Dar faptul că saltul intelectual calitativ are loc în 100 cazuri din 100 nu poate fi pus la îndoială.

Această deprindere, obişnuinţa lecturii bune – e un mecanism de amortizare şi adaptare, doping intelectual, sprijin universal pentru oricare, subliniez, oricare muncă intelectuală.

Când fac apel la lectura clasicilor, nu pun accentul pe argumentele etice – să devii „un om adevărat”, „conştiincios”, „moral”, „mai bun şi mai curat” (lectura nu garantează asta, la fel precum vizitarea mecanică a templului nu-l face pe om mai credincios), dar mă gândesc la argumentele practice. Lecturarea vă face mai eficient. Un manager care lecturează din Tolstoi şi Dostoievski, este mai eficient decât un alt manager care nu i-a citit – asta afirm eu. Primul e mai flexibil, mai îndărătnic, mai adaptabil şi mai inteligent decât concurentul său.

Sfatul meu s-ar putea să vi se pară straniu: cred totuşi că, criză economică este timpul cel mai potrivit pentru lecturarea clasicilor. E o investiţie profitabilă şi o formă de învăţământ absolut gratuit. Strict pe specialitate, veţi vedea.

Sursa: revista „VZGLYAD”, 29 ianuarie 2008.