un moldovean la Kiev – I

Cam snoabă a ieşit călătoria mea până la Kiev… şi înapoi. Îmi făcusem o groază de planuri cu privire la locurile ce urmau să intre în contabilitatea personală a „ de văzutelor”: Lavra, Catedrala Sfânta Sofia, Niprul, Casa Muzeu „Mihail Bulgakov”, Maidanul… Dispuneam de aproximativ 5-6 ore pentru asta, aşa că prezenţa mea în oricare din aceste locaţii urma să fie sumară. Pentru că socoteala de acasă nu se prea potriveşte cu cea de la târg, iar târgul e totuşi un oraş mare şi neprevăzut, anumite planuri mi-au fost date peste cap…

Un “monument” ce ni s-a impus cu forţă încă de la intrarea noastră în oraş au fost…ambuteiajele. La 7 dimineaţa Kievul e o splendidă mare de lumini roşii, înghesuite în străzi, străduţe, intersecţii. Am navigat vreo oră la o încrucişare şi asta m-a obligat să mai tai din lista „să”-urilor.

Altă supriză neprevăzută (şi neplăcută) a fost o ploaie măruntă care toca străzile, însoţită fiind de un geruleţ sprinţar. Acest duet meteorologic se face în mod direct responsabil de stratul subţire de gheaţă ce a acoperit, ca un văl, oraşul. Iar asta e ucigător pentru Kiev, mai ales în sectoarele de pantă abruptă – frumoasele „uzviz”-uri…

Cu Lavra nu ne-am mai văzut. Poate la vară: şoferul ne-a zis că vara este anotimpul cel mai potrivit pentru vizitarea ei şi mi-am lăsat o coadă în mod conştient, altfel, cine ştie dacă mai aveam chef să repet excursia…

Am mers la Nipru. Îmi plac apele: în oraşele pe care le vizitez caut rîuri, poduri. Îmi pare rău că Chişinăul nu are unul. Că Nistrul nu trece prin centrul oraşului.

Niprul nu doar e mare, mai e şi liniştit în dreptul Kievului. Un moş lichid sfătos, impersonal, care te înconjoară din toate părţile, bolboroseşte, spală malurile, nu se grăbeşte nicăieri, e întrecut de goana maşinilor ce-i gonesc pe maluri. Poduri mari, de metal şi beton încearcă să-l stăpânească, să-l ţină într-un frâu nevăzut. Dar apa curge, printre pietre, printre vapoare, printre biserici şi insule, printre restaurante şi hoteluri construite chiar pe mal.

Deasupra apei se înalţă câteva puncte verticale gigantice: un fel de întrecere a omului cu natura, a pământului cu apa. Unele sunt încă bine, cum este podul Moskovskyy, altele stau în paragină.

Arcul Prieteniei Popoarelor este unul dintre locurile recent „înpărăginite”… 20 şi ceva ani în urmă era Mecca ucrainenilor sovietice, semnul de neclintit al prieteniei durabile între poporul rus şi cel ucrainean. Acum prietenii ucrainenilor sunt alţii. Şi Mecca s-a mutat ceva mai la vale, pe Maidan… Iar Arcul încearcă să devină măcar rentabil, dacă sfânt nu mai e… Un carusel, ceva îngheţată, o privelişte frumoasă. Cam puţin… Iar Niprul curge lin la picioarele acestui uriaş, la fel precum curgea odinioară, în anii cei mai frumoşi ai Arcului…