week-end cu filme

Italiene:

Gomorra (2008) – filmul arată rău în context extra-italian, la fel precum opusul „The Satanic Verses” al lui Salman Rushdie în afara lumii musulmane. Nu-l ajută nici slava de fugar a lui Roberto Saviano, nici cele 5 poveşti paralele care se derulează, mixat, pe durata a 2 ore şi ceva. Demnă de reţinut pentru un ne-italian este, poate, povestea micuţului Toto, fascinat, în pragul maturizării, de jocurile celor mari. Pistolul pe care Toto îl găseşte în urma unui raid al poliţiei, îl include în jocul mafiei locale. Toto, ca orice copil de vârsta lui, se simte flatat de a fi recunoscut de către maturi drept „unul de-al lor”. Cât despre Marco şi Ciro, doi tineri cu imaginaţie bogată, aceştia par mai degrabă coborâţi din filmele lui Kusturica (ambii fac figură bună cu Dadan din „Pisica albă, pisica neagră” sau cu Bajo din „Zavet”), decât din decorul sumbru al sudului Italiei. Nimic remarcabil, merită văzut pentru „colecţie” (eventual dacă ia Oscarul pentru cel mai bun film străin să nu vă uitaţi ca proştii, ci să fiţi deştepţi).

Alte opinii găsiţi aici şi aici.

p.s. via Alex,  după Salvatore Fabbricino si Bernardino Terracciano, Giovanni Venosa este al treilea actor care a jucat în “Gomorra” arestat…pentru legături cu mafia adevărată. Asta ironie….

 

Nuovomondo (2006) – o poveste tristă a familiei siciliene Mancuso. Sărăcie, neputinţă, capul familiei, Salvatore, decide să emigreze în America, acolo unde se găseşte fratele său mai mare. În mintea ţăranilor italieni de la începutul secolului XX, SUA este ţara cu râuri de lapte, unde cresc legume gigantice iar monedele, dă Domnul, cad din cer precum ploaia… Ajunşi în Lumea Nouă, familia Mancuso, dar şi restul italienilor sunt supuşi unor teste intelectuale, phihologice şi de abilitate umilitoare. Unul din fiii Mancuso, mutul Pietro, va trebui întors acasă, la fel şi mama cam nebună a lui Salvatore Mancuso, consideraţi a fi „inapţi” pentru Visul American.

Impresionează anumite scene „în lapte”, decorul foarte exact al epocii (mi-am dorit chiar, la un moment, să am şi eu o pălărie din alea rotunde, cu borurile late, ca ale ţăranilor sicilieni din începutul de secol)…

Filmul trebuie arătat neapărat…italienilor. Pentru poliţia de frontieră (dar şi jandarmeria) italiană e un must see. Scenele de umilinţă ale compatrioţilor lor se cer memorate, reamintite, poate îşi schimbă niţel atitudinea faţă de mojicii din est (români, ucraineni, sârbi). Poate prinde, vreunul mai luminat dintre ei, ideea eternei reîntoarceri şi pricepe, în sfârşit, că est-europenii secolului 21 sunt, de fapt, aceeaşi italieni ai începutului de veac 20. Şi că, în faţa Visului Unei Vieţi Mai Bune suntem egali. Cu toţii.

 

Ruseşti:

Morfină (2008). Cel mai recent film al lui Alexei Balabanov, compilat după ceva povestiri ale lui Mihail Bulgakov. Un medic tânăr, Mihail Poleakov, este repartizat într-un spital sătesc. Stresat după o operaţie, acesta cere asistentei sale, Anna Nikolaena, să-i injecteze ceva morfină, pentru „relaxare”. Efectul place, probabil, tânărului medic şi acesta începe să pompeze morfină zilnic. După o vreme, se prinde că chestia asta e păguboasă şi decide s-o rupă cu dependenţa de morfină. Merge chiar la spitalul regional din Uglich, pentru tratament. Acolo însă, surprinde haosul creat de Revoluţia Bolşevică. Poleakov fuge din spital, intră într-un cinematograf în care rulează o comedie, unde, în mijlocul hohotelor generale îşi trage un glonte în tâmplă…

Nu e cel mai bun film al lui Balabanov, după cum nici proza „Însemnările unui tânăr medic” (care a servit ca scenariu)  nu e cea mai reuşită a lui Bulgakov.

De reţinut: atmosfera sumbră, incoloră  a epocii, construită excelent de regizor, „detaliile bolşevice” ataşate cumva „întâmplător”, dezgustul general de viaţă care erupe din fiecare cadru. Revoluţia comunistă, departe de a fi evenimentul cheie al filmului, nu face decât să dezaxeze un erou care şi-a pierdut demult echilibrul…

 

„Soldatul de hârtie” (2008). Drama unui medic care supraveghează pregătirile primilor cosmonauţi pentru zbor. Doctorul este sfâşiat între două femei, copleşit de grandoarea evenimentului pe cale să se întâmple, rupt, ca orice intelectual rus, între datoria patriotică şi cea personală.

 

„Ziua Sfântului Iurie” (2008). O parabolă, a câta oare?, despre sufletul rus, întorsăturile acestuia. Altfel, o odă (pe alocuri bună) despre frumuseţea omului simplu, despre puritatea vieţii modeste, despre inima ţării, ascunsă în micile oraşe, în contrast cu marile metropole cosmopolite, vândute „diavolului”. O cântăreaţă de operă moskovită, îşi aduce fiul să vadă baştina ei, un mic orăşel provincial, pentru a „respira aer curat şi a se contopi cu ţara”. Acesta se contopeşte într-atât, încât…dispare pur şi simplu. În aşteptarea fiului (nu se întoarce niciodată!), Liubovi (înseamnă şi dragoste în limba rusă), mama, descoperă „virtuţile” vieţii simple, ascunse sub straturi bune de alcoolism şi mizantropie. Decide să rămână cu totul acolo, abandonează cariera de cântăreaţă, îşi găseşte de lucru în calitate de servitoare în dispanserul orăşenesc…

Aproape frumos… oricum, pe mine nu m-a convins.

 

 

 

 

În waiting-list:

„Entre les murs” (2008)

„Stileaghi” (2008)