Drumul Chişinău-Ocniţa durează cam 4 ore cu microbuzul. Dacă şoferul e în chef bun şi reduce halta la Bălţi la 10-15 min… Trenul dublează acest timp şi-i adaugă ceva incomodităţi suplimentare: banchete din lemn, insensibile la particularităţile fiziologice ale corpului uman (carne, oase, picioare, spate)… De aia, dar şi de ailaltă, mergem cu microbuzul.
Azi n-a fost prea multă înghesuială la Gara de Nord. Toţi găgăuţii s-au înghesuit să plece pe 31 decembrie, aşa că avem la dispoziţie, 5 pasageri (eu, ea, o altă ea cu mama ei, un el), aproape un microbuz întreg. Partea proastă e că şoferul s-ar putea opri la toate colţurile/gardurile să ia suplimentar călători, iar asta întinde, neclar de mult, călătoria noastră.
Unul dintre el (dar nu eu) este un moş. Cam cherchelit. Chiar băut. Abia a urcat în microbuz că îl roagă pe şofer să-l ducă la o adresă închipuită. În braţe nenea are o sticlă plină. Un lichid incolor, pe care-l vinde drept apă. Darnic, moşul propune tuturor: Apă? Doreşte cineva apă? Chiar nu doreşte nimeni apă? Ultima sută de grame, băută probabil 4-5 min înaintea călătoriei, îl ajunge din urmă. Moşul se ridică în picioare, începe să umbele de colo-colo, incomodând restul călătorilor, răstoarnă o geantă, agaţă, cu cotul, o sacoşă: Chiar nu vrea nimeni apă?
Nimeni n-a cerut apă. Era straniu. Poate dacă propunea vodcă… sau vin. Cam straniu un moş beat care propune…sfânta apă…
Celălalt el, care urcă la Orhei (1/5 drum), se aşează direct în faţa noastră. Are o sacoşă de culoare închisă, din alea tembele cu Arcul de Triumf din Chişinău. În sacoşă, un paralelipiped îşi face loc pe la colţuri, tipul nu ne ţine prea mult timp curioşi: scoate din plic un laptop Dell. Nu prea are ce face cu el prin bălăriile de la Verejeni, dar brandul e brand. Tipul se preface mirat că nu e wi-fi în arătură, porneşte un Solitaire, ca doar prinde vreo gură-cască în microbuz care n-a văzut calculator portabil, după care îl închide. Are însă şi telefon. Nokia grozav. Cu video, polifonie. La Sângerei urcă o fetiţă. Să aibă vreo 15-17 ani. Se aşează lângă tipul cu Nokia. Fericit nevoie mare acesta leagă o discuţie. După vreo 20 km/min discută lejer, de parcă se cunosc de-o viaţă. La Edineţ tipa coboară. Fac schimb de numere de telefon. El îşi dictează, măsurat, numărul: 06…ceva cifre, alte cifre. E rândul ei: el scoate din buzunar Nokia sa, apasă pe o tastă greşită, telefonul se blochează pentru un timp, interval în care fata aruncă o privire la aparatul băiatului. Screensaver-ul e desigur, ca pentru orice holtei moldovean, o fetiţă apetisantă, dezbrăcată sumar, sînii mari, proeminenţi, umplu jumătatea de sus a ecranului, cam pe locul unde tipul scrie de zor numărul de telefon al tipei. Ea e stânjenită, o incomodează violenţa sentimentală a imaginii, ar da înapoi, bâiguie un: am numărul tău, te sun eu, când am timp. După care coboară… Băiatul stă perplex. Îşi priveşte telefonul, umbă la setări, schimbă imaginea: a găsit, din fericire, un peisaj tropical dulceag, cu trei palmieri şi un litoral apus… Priveşte tâmp în urmă: fata a traversat deja strada şi păşeşte grabnic spre autogară.
Cîtă nesimţire din partea ta 🙂
Ion Grosus last blog post..Valea Trandafirilor: vine gheaţa
Ioane, pot fi si mai nesimtit… 🙂
Mi-a placut enorm istoria despre mosulika cel darnik si plin de viata cum s-ar zice, cat despre fatuka apetisanta cred ca poate ea anka nu stie ce-si doreste sa aiba in viiotr dar clar lukru ce nu-si doreste in prezent, un novii malldavan cu navaroate si chestii din astea, pentru asta respect pentru cei 17 ani cat de cat rationali, asa ca multumesc Vitalie ca aduci la cunostinta faptul ca mai sunt fete ce pot reactiona la timp 🙂