Primul lucru cu care trebuie să te obişnuieşti după ce părăseşti oraşul: Întunericul. La doar 50 km de Chişinău, într-un sat mare din centrul Moldovei mă simt ca într-o junglă deasă, în care unicul lucru sigur este corpul tău… un negru de pâclă, neobişnuit de dur şi străin, s-a aşezat între mine şi lucruri. Tot ce era familiar a devenit străin: verdele atât de suav al pomilor, frunzişul încă „în picioare” al nucilor devine gri, apoi negru. Deasupra satului stă o pătură opacă de negreaţă: casele au intrat parcă în pământ, oamenii şi ei. O linişte pe care o sparg doar arareori câinii sau cocoşii.
Trebuie să merg la magazin: cunosc drumul, de mii de ori am mers într-acolo… Mă las condus doar de memorie, ca şi cum nu ar exista prezentul… Merg prin drumul trecut, cel pe care-l ţin în minte… Ghicesc cu greu gropile care s-au format de la ultima venire, drumul lunecă undeva într-o parte, şoferii şi-au croit o cărare pe alături, unde sunt mai puţini bolovani şi pietre… undeva, în zare, se vede lumina de neon a magazinului… merg spre ea într-un ocean de întuneric. Umbre trec pe alături, una mai zice un „Bună seara!”.
Am impresia că merg prin cimitir: case reci, garduri mute, ferestre apuse. Satul doarme, devreme a adormit, mult prea devreme.
Am intrat într-un alt timp, păşesc cu grijă, să nu fac zgomot. e o altă planetă: acelaşi spaţiu, dar alt timp.
Eu, oraşul, vin dintr-un prezent deficitar, în care azi este veşnic puţin, întotdeauna prea puţin.
El, satul, trăieşte într-un prezent inflaţionist, prea mult timp, prea mult azi pe care nu-l poate umple cu nimic şi-l toceşte tocindu-se la rându-i…
Sărăcia şi ineficienţa agriculturii au produs o ruptură de negândit: au distrus măsura tradiţională a timpului – calendarul agricol. Ţăranul dezagriculturizat este înstrăinat nu doar de pământ, ci şi de timpul agricol care îi măsura viaţa. Sătenii care primesc subvenţii din afară, rupţi de pământul ce nu-i mai hrăneşte, au un alt ritm temporal, de la transfer la transfer, şi îşi umplu prezentul cu bere, vin, alcool şi femei… Mai ales femei ale altora.
Ritmul Western-Union
poza. Klaus.
😀 îmi aminteşte cum odată m-am rătăcit în padure noaptea..aşa că sentimentul e cunoscut =)
dupa ce am citit articolul, o tristete ciudata m-a cuprins… intunericul…. satul adormit prea devreme – iata motivele.
de nenumarate ori, inca in gara, departe de a ajunge in vreun sat, ma ciocnesc cu o imagine, a unor oameni, pe fetele carora intunericul din acel spatiu indepartat poate fi cu usurinta citit…
merg si eu, instinctiv, pe drumuri ce cindva, erau lumea mare, Planta ce ma constituia!.. acum, “imbibata de oras”, cind ma intorc in acel spatiu, un razboi interior ma bulverseaza. Ieri, timpul minunat, luminos, se lupta cu Azi, umbra anilor apusi si constiinta descoperirii aceluiasi spatiu drag, macinat de altfel de timpuri…
Si mi-e bine in aceasta lume, si, totodata, banda filmului se rupe rapid. Prezentul ma alunga, Azi nu vrea sa accepte aceasta lume! E prea neschimbata, prea multe gropi pe drumul spre ea… As putea sa ramin pentru totdeauna acolo, doar daca as uita definitiv clipele de ieri.
Multumesc mult, am reusit, in sfirsit, sa inteleg niste lucruri…