interviu, catedrale, stuff

Cum nu se face un interviu…Mostră (cu Ada Milea).

Reporter: De ce faceţi teatru? – întrebare-şablon, unul din fundamentele oricărui discurs jurnalistic de tip interviu de la Chişinău. Avantaje: universalitate (se vinde în orice timp şi context: de ce faceţi agricultură, de ce faceţi medicină, de ce faceţi tenis, de ce faceţi artă, de ce faceţi lopeţi, de ce faceţi linguri, de ce faceţi făină, de ce faceţi brânză, de ce faceţi case, de ce faceţi mortar, de ce faceţi cursuri de şoferie), comoditate (întotdeauna stă pe limbă, uşor de memorizat/transmis/reprodus), mulativitate (se mulează bine pe orice subiect, o asemenea întrebare te scuteşte de cunoştinţe profunde în domeniu, e un scut retoric bun, căci îl laşi pe intervievat să spună ce vrea), prestigiu (sună deştept), provocare (substratul filozofic al întrebării e o acuzaţie: de ce faci teatru?, iar artistul este obligat să-şi justifice cumva intromisiunea în acest spaţiu numit teatru. Reporterul stă aici, într-o postură de stăpân şi păzitor al templului iar artistul e pe post de infractor care trebuie să se justifice în faţa tribunalului).

Ada Milea: Nu ştiu…. – un răspuns fermecător, deopotrivă tranşant şi explicit. Cum ar veni: o fac pentru că n-aş putea face altceva…

Dar microfonul reporterului stăruie şi Ada Milea este nevoită să compună la repezeală un discurs justificativ, cu aluzii şi elemente biografice. Terorismul microfonului corelat cu autoritarismul subînţeles al reporterului o obligă să îndreptăţească pretenţiile în termeni de competenţe (am absolvit teatru la…), abilităţi (am lucrat puţin în teatru…), respectare a tradiţiei (am jucat tot felul de doamen şi elemente de decor, adică am trecut ucenicia necesară şi pregătirea tehnică), originalitate (am mers la Bucureşti pe cont propriu şi am făcut ce aţi văzut).

Mitropolitul mântuirii neamului…

ÎPS Vladimir, mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove, se plânge, într-un interviu acordat lui Iulian Proca, că „Catedrala e cam mică. Am dus tratative cu preşedintele ţării, vizitând Moldova şi Patriarhul Alexie, am vorbit şi cu Prea Fericia Sa. Există intenţia şi dorinţa de a construi o Catedrală nouă. Dar pentru a construi o Catedrală nouă, noi trebuie să fim pregătiţi cât de cât financiar şi material. Material de construcţie – cotileţ, cărămidă, găsim şi la noi, cu un preţ mai redus. În ceea ce priveşte lemnul, aici sunt unele probleme pentru că pădurile noastre nu sunt aşa de bogate şi aşa de mari ca să găsim atât material cât ne trebuie. Este clar că fără suportul statului, noi nu o să putem construi nimic. De aceea, pot spune doar că avem în plan să construim o Catedrală nouă. “

Văd că tătuca Vladimir a prins virusul matahalelor arhitecturale, sau i-o fi rămas în sânge din frumoasa tinereţe socialistă, cu multiple şi mari construcţii într slăvirea unităţii dintre partid şi popor, ori, mers în străinătăţi (Bucureşti, Moskova) şi văzut conacurile religioase ale unor confraţi de „domnie” i s-o fi făcut milă de sine şi de demnitatea sa ştirbită de faptul că SEDIUL mitropoliei nu are o catedrală pe potrivă şi e nevoit să se înghesuie într-o hrubă numită Catedrala Mitropolitană, acolo unde nu încape televiziunea cu tot cu maşină, darmite cortegiul de limuzine ale celor doi Vladimiri (preşedintele şi mitropolitul).

Bănuiesc că Noua Catedrală va fi ridicată undeva în centrul oraşului (acolo însă nu prea sunt terenuri goale, poate doar Stadionul republican, Ministerul Agriculturii, care poate fi transferat cu succes la orice alimentară de cartier) sau fostul Lac Valea Morilor…

O altă locaţie bună ar fi…spaţiul de lângă Circul din Chişinău. În plan simbolic, schimbările sunt minime: se schimbă mingea din faţa ex-potenţialului parc Trei Iezi cu o cruce, şi spor la muncă…

Lansări şi zgomote

Marius Tărâţă, care scrie sub pseudonimul Nichita, lansează, marţi, 27 mai, ora 17.00, în incinta Bibliotecii ‘Onisifor Ghibu’, Chişinău, romanul ‘Ferestre si trepte de ieri spre azi’, continuarea volumului I – ‘Drumuri intru regasirea dragostii’. Un fel de re-prezentare, căci romanul a fost deja prezentat-lansat la Cluj.

Ieri, un grup de tineri gălăgioşi, au „atacat” spaţiul „aşa numitei “pieţe de kitsch-uri” (lângă monumentul lui Eminescu – între teatrul M. Eminescu şi Sala cu orgă)” în memoria lui mai 68, a situaţioniştilor, marxiştilor, maoiştilor, ecologiştilor, comuniştilor, anarhiştilor şi a celorlalte de cohorte de contestatari ai economiei de piaţă şi a capitalismului…

Altfel, titlul performace-ului nu mi se pare inspirat: “Arta în schimbul pâinei“. Se pierde din mesajul contestatar şi nici nu se pliază pe ideea că „De artă avem nevoie în fiecare zi, ca şi de pâine, de aceea ea trebuie să fie accesibilă fiecăruia, ea nu costă mai mult decât pâinea – iată preţul ei adevărat.” A spune artă în schimbul pâinei nu înseamnă neapărat să fii anticapitalist, poţi să fii un bun capitalist şi să vinzi arta pe pâine. În al doilea rând, există aici o intenţie (conştientă sau nu) de a opune arta pâinii…în bună tradiţie creştină (Nu doar cu pâine se hrăneşte omul). Dar de aici până la anticapitalism e o cale lungă, mai ales că nici biserica nu condamnă capitalismul ci doar se opune unor excese. Arta şi pâinea sunt cumva complementare, aşa am înţeles eu mesajul…Mult mai expresiv ca slogan ar fi fost „Arta ca pâine” sau ceva de genul…

Teza „Capitalismul ne condamnă la o foame permanentă din pricina absenţei adevăratei arte, el încearcă să ne comercializeze ceva artificial, de unică folosinţă şi de acelaşi tip, fabricat cu scopul de a fi de unică folosinţă şi de acelaşi tip, prin metode clişeizate, începând de la icoane şi terminând cu suvenire” pare ruptă dintr-un articol din Pravda despre mizeria negrilor din America sau dintr-un text polemic al lui Lenin…sunt prea multe incongruenţe – în capitalism există artă adevărată, chiar multă, nu întotdeauna scumpă.

Boon, acum ceva despre slogane:

„Viaţa artistului trebuie să devină o formă a artei, atunci artistul va putea să se întâlnească cu omul obişnuit şi să arate natural oriunde.” – prima parte sună ok, şi chiar nu înţeleg de ce ar fi nevoie de reflectoare, performance şi manifestaţii în grup pentru ca viaţa artistului să devină o formă a artei… e viaţa ta, fă ce vrei cu ea, vrei fă-o artă, vrei kitsch… acest „trebuie” e rigoare individuală nu lege de stat…nu prea înţeleg fascinaţia pentru omul obişnuit, deşi pot s-o localizez în ruptura cu cotidianul sovietic idealizat şi lirizat, eroizat al literaturii sovietice moldoveneşti din anii 80…