impresii de festival

A fost greu: festivalul de film documentar Cronograf, ieri Noaptea Muzeelor, concerte; o nuntă chiar în holul Liceului „Gh. Asachi” – dacă lucrurile continuă în modul ăsta, degrabă, pentru nunţi, cumătrii şi alte sindrofii se va da în chirie şi Catedrala Mitropolitană (în altar muzica, afară – că tot e pavat, se poate încinge o horă, în catedrală încap câteva rânduri de mese etc) sau Clădirea Preşedinţiei (că tot se repară cât e mica pe ceas)…

Ştiam că unele şcoli din provincie practică închirierea cantinelor şi sălilor de festivităţi pentru nunţi pentru a-şi asigura un venit suplimentar pe lângă banii alocaţi de stat. Mai ştiam că, în unele sate doar şcoala are o sală mare, încă păstrată (case de nunţi nu prea sunt, cu excepţia unor sate mari, iar sălile caselor de cultură s-au cam dărâmat) şi e unica clădire reprezentativă, în care să încapă toţi dornicii de a ura „Succes!” tinerilor în viaţa familială… dar că la Chişinău, în centrul oraşului, un liceu în jurul căruia s-a făcut atâta zarvă, pe lângă care s-au hrănit atâţia patrioţi cu ziua, să dea clădirea pentru nunţi, chefuri şi beţii e peste puterile mele… Nu ar fi vorba de un estetism pretenţios, ci de o demnitate instituţională. După ce te dai mare şit are că păstrezi suflul românesc în Md şi că eşti pepinieră de talente, nu sună bine să dai building-ul academic pentru sindrofii. Îmi imaginez Sorbona închiriată de vre-un nouveau riche, sau Oxford-ul…

Cronograf continuă. Există ceva probleme cu orarul. Se întârzie mult, în parte din cauza organizatorilor, în parte din cauza discuţiilor de după film, astfel că programul nu e de nici un folos.

Văzut:

„Război pe calea undelor” de Alexandru Solomon. Despre istoria unei lupte – a demnităţii contra minciunii… Am prins mai ales figura cinic-ironică a deputatului PRM, fost colaborator al securităţii şi replica bestială, trecută cu vederea: „Ei erau duşmanii noştri!”. E o modalitate proastă de a configura discursul istoric şi a rezolva problemele de memorie istorică –  cea care reduce conflictul la noi ne apăram ţara – ei o sabotau. Proastă pentru că denotă un relativism disimulat: nu acceptă universalitatea unor esenţe precum drepturile fundamentale, demnitate umană şi naţională care trascend graniţele unor configuraţii socio-politice accidentale cum sunt societăţile. E ceva la care mă gândesc încă.

„Izolaţi în România” – fain.

„Dincolo de hotare” – despre un german, născut în 1915, cu venirea lui Hitler la putere emigrează în…URSS. Este arestat în 1941 (când fost sa ţară atacă Uniunea Sovietică) din motivul că ar fi spus, la o petrecere, că URSS nu trebuie să încheie tratate cu Germania Nazistă (sic!)… Tipul a avut dreptate, dar oricum a primit 10 ani. În Siberia (natura e chiar frumoasă!). Se căsătoreşte cu o rusoaică, revine în RDG. Socialist convins (asta l-a pierdut, tipul era socialist german, cu verticalitate, neştiind că în URSS contează cel mai mult nuanţele), crede că reunificarea Germaniei e un act greşit. Are 93 ani, călătoreşte mult cu bicicleta.

„Conexiuni balcanice” – slăbuţ.

„Livada de meri” – mama profesoară de balet. Fiul practică boxul. Cum se înţeleg?

„Călătoria unui frigider roşu” – un film extraordinar. Subiectul: copiii hamali din Nepal care-şi câştigă o pâine cărând diferite poveri în munţii Himalaya. Povestea e zguduitoare, dar regizorii n-au mizat prea mult pe lacrimogen, din contra, filmul a fost chiar vesel. O replică:

„Îţi fac o poză, după care ţi-o trimit,

…Turiştii întodeauna spun aşa, dar niciodată nu trimit fogorafii.”

„meseria bărbaţilor” – nu m-a impresionat.

„Podul de flori” – supriza plăcută a serii. Un tată îşi creşte copii de unul singur (soţia munceşte peste hotare), încearcă să-i educe cuminţi şi oneşti. Din punct de vedere formal, ca arhitectură cinematografică, filmul are multe hibe: se simte prea mult intervenţia în cadru a regizorului, fie că i se spune Bună ziua!, fie că stânjeneşte actorii, unele replici sunt forţate, declamate chiar, pentru cameră, limbajul şi dialogurile nu sunt spontane, există o tensiune vizibilă etc. Ca mărturie documentală însă, regizorul îşi atinge perfect ţinta: filmul e un document zguduitor şi a reuşit să transmită mesajul. Altfel, un film bun, care ar face impresii bune la un festival internaţional al filmelor sociale… Mă gândeam că ar fi ok dacă filmul în cauză ar fi luat „la înarmare” de ONG-iştii noştri, care l-ar proiecta în şcoli, mai ales în cele din provincie, acolo unde oamenii chiar duc lipsă de asemenea modele. Ca strategie pedagogică „Podul de flori” e fără preţ. Poate vreo televiziune se apucă să-l dea, dar nu cred…

Din culise: „Câmpul lui Vasile”, un film german despre un moldovean nu a fost proiectat deoarece, puţin timp înaintea festivalului, o companie de stat ar fi cerut regizorului bani pentru imaginile din arhivă utilizate… Din acelaşi motiv, Moldova 1, instituţie publică, nu a prezentat nici o ştire legată de festival…

* * *

După film am mers la Noaptea Muzeelor. La Muzeul Naţional de Istorie era multă lume. Dar intrarea în muzeu era blocată de o scenă improvizată. Adică noaptea Muzeelor fără muzeu, doar cu concert.  Am mers la Muzeul de Arte Plastice, după care ne-am întors acasă, pentru că organizatorii n-au coordonat cu Regia transport Chişinău şi riscam să rămânem blocaţi în centrul oraşului.