Ieri, văzut Frieda. Ştiu, e din 2002, vechi, cum ar veni. Probabil, Frieda Kahlo este zugravul cel mai fidel al Durerii. Un fel de Hristos răstignit care ar picta pe o pânză suferinţa cuielor împlântate în carne, a piciorului sfărâmat, a cununii cu ghimpi… am un respect deosebit care trece în evlavie pentru oamenii durerii – eu sunt laic, sănătos şi fricos.
Am mai avut ocazia să văd pânzele Friedei, da nu ştiam nimic de ea, nu văzusem nici o biografie a ei: mi s-a părut o pictoriţă interesantă şi atât. Fără arhiva asta de suferinţă, tablourile ei mi se păreau reci, oarecum abstracte. Acum, o re-descopăr, de fapt, am impresia că nu am ştiut-o niciodată.
La fel, m-am surprins asupra faptului că există creaţii ce nu pot fi înţelese fără o trimitere la persoana creatorului (să mai zic că îl vizez acum pe Foucault?), fără izul delicat de bârfă care vine după orice sondare a vieţii artistului. Acum înţeleg fiecare cui din tablou, simt chiar răceala corsetului…
Da, filmul este remarcabil! Dar exista o motivatie bine ascunsa a acestui film, si care nu este neaparat legata de figura artistei Frida Kahlo, ci mai ales de “substanta feminina” a acesteia. Nu stiu cat ajuta aceasta dimensiune la intelegerea/interpretarea iconografiei pline de groaza a artistei!?
in film, Frieda e o femeie mexicana tradititionala tipica: ii este greu sa accepte infidelitatea sotului, se straduie sa-i gateasca ceva gustos acestuia pentru a-l tine langa ea, viseaza sa creasca un copil…
pe scurt este tipul de sotie catolica, fara ifose feministe, chiar idila cu trotki este mai curand o razbunare decat un act asumat cu buna stiinta sau o fronda feminista… este mult traditionalism, intr-un sens aparte, in tablourile ei… chiar cele mai rebele panze, tradeaza o predilectie pentru comitar, patriarhal, firescul proxim…
multa vreme s-a considerat ca tipul ei de pictura nici nu putea fi perceput ca ceva “cult”, profesionist, ci doar ca o manifestare senzitiva, primara – precum este expresia plastica la copii: frusta si mereu sincera! Kahlo este o “gaselnita” a feminismului, mai ales prin intruchiparea durerii, a mamei neimplinite, si mai apoi, ca artista vulcanica, “primordiala”. Ascensiunea ei a concis cu rabufnirea generatiei hippy, iar acest amanunt nu este deloc lipsit de importanta. Chiar ajuta in mod esential la intelegerea demersului ei, a celei care l-a facut mari pe artistii comunisti mexicani, si ei pe ea…
mersi pentru lamuriri..sunt detalii ce nu le stiam..trebuie sa caut o bio/bibliografie despre Kahlo…
altfel, tablourile ei au si un iz de nostalgie pentru un comunitarism patriarhal, localism chiar…