nu cad pietre din cer…şi-i păcat.
picăturile de apă se storc prea uşor
din nou spre cerul – mamă.
o piatră ar rămâne acolo unde s-a aşternut,
ca semn al plânsului unui Dumnezeu ratat.
******
trăim singuri
într-o lume singură.
o unică mângâiere
sunt stelele,
cerul, luna, soarele…
de ce atunci când murim,
când ne urcăm la dumnezeu
valul de ţărână
se aşterne peste ochii noştri?
de ce ni se ia cerul?
*****
vreau
să violez moartea…
să-i iau coasa
să o dezbrac
de mantie…
s-o muşc, s-o dispreţuiesc
s-o batjocoresc,
s-o strâng,
să plângă,
să se
simtă neputincioasă
în golicunea ei,
aşa cum eu sunt neputincios
în nuda mea viaţă…
să verse lacrimi,
să strige,
să plângă…
aş lua două lacrimia le ei,
le-aş pune într-o eprubetă
şi mi-ar fi destul să le privesc…
pentru a striga: “Ăsta a fost
sensul vieţii mele!”
P.S. scriu poezii din plăcere/neplăcere, nu pentru că aş crede că ar putea folosi la altceva decât vindecarea unor maladii, gropi sau handicapuri ale mele… ultima bucată se numea cândva „strofe perverse”… am discutat cu cineva care ştie ce e violul, nu din auzite…după ce a lecturat-o mi-a zis că nici morţii nu trebuie să-i oferim o asemenea tortură… eu totuşi am rămas oarecum încremenit psihologic în această poezie…în „Insula” (Ostrov), la un moment, stareţul acelei mănăstiri spune: Puţină credinţă este în minte că m-am speriat de moarte…Eu nu sunt credincios încă…
am ramas numai noi, necredinciosii, sa mai fim sensibili la religie…
m
mie mi-au plăcut poeziile, sînt ok. dacă le trimiţi pe revista.tiuk@gmail.com
le publicăm în nr la care lucrez acum, nr de iarnă
poezioarele astea au fost deja trimise spre publicare de cateva ori…da nu au trecut..cred ca e soarta lor sa stea in sertar. si pe blogger..
pentru tiuk as putea sa trimit altele
Mie a doua mi-a placut cel mai mult!
dap’ trimite altele, care-i problema?
trimit maine seara..e bine?