Kundera, I

Milan Kundera

“L`art du roman”

Gallimard, 1995

Partea I

“Dacă este adevărat că filozofia şi ştiinţele au uitat fiinţa umană, odată cu Cervantes, în Europa se formează un nou gen de artă – cea care va explora această fiinţă umană uitată.” – un răspuns, peste decenii, neliniştilor lui Husserl… Arta romanului, spune Kundera, trebuie să recupereze die Liebenswelt, lumea concretă a vieţii.

„Romanul care nu dezvăluie o porţiune până atunci necunoscută a existenţei este imoral. Cunoaşterea este singura morală a romanului.” – o scară peste zidul dintre ştiinţă şi artă… De fapt, această scară este omul. Falimentul omului de ştiinţă: să desconsidere arta, reducând-o la superstiţii, psihoze, manii…

„Spritul romanului este complexitatea. Fiecare roman spune cititorului: Lucrurile sunt mai complicate decât crezi tu.”

„Toate romanele din toate timpurile gravitează în jurul enigmei Eu-lui.”

Teză: ştiinţa are aceeaşi preocupare. Mai mult, ea pretinde că poate studia, într-o manieră exactă şi măsurabilă mecanismele interacţiunii om-societate, om-om.

Subteză: arta nu poate operaţionaliza.

Antiteză I (A. Kuraev despre structuralism): în loc să fie preocupată de a găsi în spatele fiecărei Structuri un OM, OMUL, ştiinţa modernă este preocupată de a găsi pentru fiecare OM o Structură.

Antiteză II (W. Gombrowicz): Arta vă rămâne pe veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular, sau va pieri.

Sinteză: „Romanul nu examinează realitatea, ci Existenţa. Iar existenţa nu este ceea ce are loc, ce se întâmplă pur şi simplu – existenţa este ceea ce Omul poate deveni, totul de ce el este în stare.”

„Romancierii desenează harta existenţei prin faptul că descoperă noi posibilităţi umane.” – una din marile prejudecăţi ale gândirii comune este să opună iremediabil ştiinţa şi arta, arta şi tehnica ca fiind poluri ce se resping. Mai potrivită mi se pare o influenţă taoistă care ar sugera că de fapt, ambele sunt Tao, adică căi spre cunoaştere. Alegerea ne priveşte în mod individual. Nu vreau să repet toate truismele acestei dispute recente, dar trebuie să spun că împărtăşesc ideea că între ştiinţă şi artă, ca între toate modurile de a cunoaşte lumea (religia, asceza, trăirile extatice) exită multiple căi de comunicare, carosabile în toate sensurile.

„A există înseamnă a-fi-în-lume.” – e greu să-l explici pe Heidegger în 4 rânduri, mai ales că, lecturându-l ai senzaţia că nu-i ajung nici mii de pagini pentru a-şi dezvolta gândurile. Pe scurt, a fi în lume, înseamnă, să nu priveşti relaţia Tu-Lume ca o relaţie subiect-obiect, ci ca o intimitate. Lumea ca subiect, va spune constructivismul.

„Harta existenţială a timpurilor noastre:

1. K. Al lui Kafka – universul birocratizat. Biroul nu ca un fenomen social printre altele, ci ca esenţă a lumii.

2. Şveik – o lume în care vechile forme şi-au păstrat doar forma, nu şi conţinutul. Nimic nu merită luat în serios.” – curios, în unele pasaje, Haşek anticipează simulacrul lui Baudrillard, mai mult, îl face „motor” al lumii sociale.

3. Pasenow (atât Pasenow, cât şi ceilalţi doi eroi sunt luaţi din trilogia „Somnambulii” a lui Hermann Broch – pe care încă n-am citit-o spre marea mea ruşine.) – ataşament faţă de tradiţie, faţă de valorile moştenite.

4. Esch – fanatismul într-o epocă fără Dumnezeu. Valorile există nominal, la fel cum există şi pasiunea ce le alimentează, dar…valorile sunt lispite de conţinut, nu pot fi deosebite.” – încă o „presimţire” atât a misticismului fără Dumnezeu a unui Batailles, dar şi a modei simulacrului.

5. Huguenay – domnia iraţioanlului într-o lume fără credinţă. Asasini fericiţi, inculpabilizabili.”