calatorie

Louis-Ferdinand Celine

„Călătorie la capătul nopţii”

Editura „Cartea Românească”

…Re-citirile nu sunt doar un refresh al memoriei literare, cu funcţia de a re-aduce în minte conţinutul unor cărţi deja uitate… Prefixul „re-” este mai degrabă un indiciu cronologic decât unul de înţelegere sau meditaţie. „Re-” are funcţia de a plasa lectura pe o linie temporală…şi cam atât…

Un „re-„ pus între mine (cititor) şi Celine (scriitor) are acelaşi element de noutate, ce îi lipsea acum ceva ani, la prima (în ordin cronologic, deşi, psihologic nu a lăsat nici o urmă „adâncă) lectură…

Este una din cele mai „rufoase” cărţi pe care le-am ţinut vreodată în mână. Paginile sunt atât de ferfeniţate, încât ai impresia că stau acolo, între cotoare, de nevoie şi oarecum forţate, ca în puşcărie. Unele mâini anonime au lăsat şi ceva însemnări cu creionul, acolo unde lectura producea probabil „urlete”. Încă câteva lecturi şi cartea va deveni fizic ilizibilă – să fie ăsta un indiciu al calităţii? Da şi nu. Degradarea fizică a cărţii este un semn de popularitate, iar aceasta, la rândul ei, nu prea intră în caracteristicile culturii înalte, de elită.

Într-un fel, este o fericire că o carte atât de densă mai este atinsă şi de „viciul” popularităţii.

Din start, frapează individualismul autorului sau ceea ce am putea numi un anarhism asocial (spre deosebire de anarhismele sociale care păstrează totuşi, individul în societate, deşi disociază teoretic structura instituţională a acesteia) – anarhism care poate fi rezumat prin refuzul condiţiei sociale a omului ca un bine în sine (paralela care mi se impune imediat este cea între Erich Maria Remarque din „Der Weg zurück”. Eroii lui Remarque se izbesc de problema re-integrării în societate, re-întoarcerii la viaţa normală, de dinainte de război – pentru Celine, însă, ideea principală este de a respinge socialul, mai ales când acesta ia forma monstruoasă a totalitarismului…

Societatea este pentru Celine un rău indiscutabil: „Ne-am născut fideli, de asta crăpăm noi ăştia! Soldaţi pe degeaba, eroi pentru toată lumea şi maimuţe vorbăreţe.” (p.6)

Grila socială diferă de cea individuală – comunitatea (se ea aici ca sinonim pentru societate) impune, comandă, creează şi gestionează dorinţele, opţiunile, viaţa şi moartea elementelor ei: „La urma urmei ne aflăm cu toţii pe o mare galeră, vâslim cu toţii din toate puterile, n-ai să vii să-mi spui că nu-i aşa!… De-am sta pe cuie chiar, de tras tot noi tragem! Şi cu ce ne alegem din asta? Cu nimic! Numai cu lovituri de ciomag, mizerii, tromboane, şi alte mârşăvii. La muncă! pretind ei. Iar mai infectă decât orice e munca asta a lor. Jos în cale, abia trăgându-ne sufletul, puţind, şiroind de sudoare, noi, şi sus pe punte, uite-i stăpânii, fără griji, pe genunchi cu frumoase femei trandafirii şi trăznind de parfumuri. Ne urcă pe punte. Îşi pun pe cap pălăriile lor ţilindru şi ne zic pe gură cam aşa: „Bandă de hoituri, e război! Să-i luaţi în piept pe nemernicii de la bordul patriei nr.2 şi să le zburaţi creierii! Haide, hai, aveţi tot ce vă trebuie la bord! Toţi în cor! Urlaţi cât vă ţine gura, să se cutremure: „Trăiască Patria nr. 1!” Să se audă de departe! Ăla care va urla mai tare va primi medalia şi mirul domnului Isus între ochi!” (p.7)

Unele „reflexe individuale” sunt de fapt, „achiziţii sociale” bine camuflate:

„Dar să nu-ţi crezi ochilor! Chiar prin faţa cafenelei în care ne aflam, începe să treacă un regiment în frunte cu colonelul călare pe calul lui, şi ce plăcut şi plin de viaţă părea colonelul! Am ţâşnit într-un salt de entuziasm.

– Mă duc să văd dacă-i aşa! îi strig lui Arthur, şi iată-mă plecat să mă angajez şi încă în pas alergător.” (p.7)

Sau:

„Indigenii, ei, nu muncesc deloc în fond decât mânaţi de bâtă, îşi păstrează această demnitate, în timp ce albii, perfecţionaţi de învăţământul public, muncesc singuri.

Bâta oboseşte în cele din urmă pe cel care o mânuieşte, în timp ce speranţa de-a deveni puternic şi bogat cu care sunt îndopaţi albii nu costă nimic, absolut nimic. Să nu-mi mai lăudaţi Egiptul şi pe tiranii tătari! Nu erau aceşti demodaţi diletanţi decât nişte negustoraşi înfumuraţi în arta supremă de-a scoate sufletul din bestia verticală, punând-o la munci. Nu ştiau aceşti primitivi, să-i spună sclavului „domnule”, nici nu-l puneau să voteze din când în când, nici nu-i plăteau jurnalul şi mai ales nu-l duceau în război, pentru a-l face să-i treacă cheful de viaţă. Un creştin de douăzeci de secole, ştiu eu ce ştiu, nu poate sta locului când prin faţa lui trece un regiment. Îi trăznesc prea multe idei în cap.” (p.121) – o reluare a mitului nevinovăţiei, deci supremaţiei morale a bunului sălbatic.

Ori: „Caii au mai mult noroc, căci îndurând şi ei războiul, tot ca şi noi, nu li se cere să adere la el, să aibă aerul c-ar crede în el Nefericiţi, dar liberi cai!” – apoteoza stării animalice, presocietale.

Logica eficienţei sociale (încarnată, par excelence, de modelul de lucru al uzinei Ford exclude orice bruiaje, întâmplătoare sau intenţionate:

„Aici n-ai ce să faci cu studiile dumitale, băiete! N-ai venit aici ca să gândeşti, ci ca să faci gesturile care ţi se comandă… N-avem nevoie de imaginativi în uzina noastră. De cimpanzei avem nevoie… Şi încă un sfat. Nu mai vorbi nimănui despre inteligenţa dumitale! Vor gândi alţii pentru dumneata, prietene! Să-ţi fie de învăţătură!” (p.194)

În fapt, autorul reproşează societăţii moderne două breşe fundamentale:

– cultivarea raţională şi susţinută a unor sentimente iraţionale (ex: ura faţă de Celălalt, identificat în mod constant cu Duşmanul), nejustificate prin mecanismele tradiţionale ale afecţiunii individuale („Oricât mi-aş fi scormonit memoria, nu ţineam minte să le fi făcut ceva nemţilor.” p.8), sau, în alţi termeni, substituirea sentimentelor individuale prin afecţiuni colective, înlocuirea scopurilor individuale cu cele colective (obiecţiei că scopurile individuale sunt şi ele de fapt creaţii sociale, vom opune ideea că există, totuşi, în pofida „socialităţii” majorităţii sentimentelor umane, unele emoţii profund individualiste precum sentimentul securităţii).

– Celine va imputa societăţii şi faptul că, irosind atâtea energii, vieţi şi destine umane întru acoperirea unor scopuri perverse, materialiste, egoiste sau pur şi simplu nedemne (materialismul şi eficienţa de dragul eficienţei), aceasta nu cheltuieşte un dram de voinţă pentru realizarea unicului scop ce merită a fi atins: dragostea între oameni – „Dar nu eram decât eu, numai eu, eu singur, alături de el, un Ferdinand foarte adevărat căruia îi lipsea tocmai ceea ce-l face pe om mai mare decât simpla lui viaţă, DRAGOSTEA PENTRU VIAŢA ALTORA” (p.426)

…Celine are suficiente păcate. Consider însă că ar fi absurd să-i incriminăm şi un antiumanism, doar din motivul că nu a prea iubit societatea, nu a preamărit-o şi nu i-a evidenţiat beneficiile… Anarhismul lui Celine păstrează Omul, îi redă acestuia sensul suprem al existenţei – dragostea, în numele căreia Fiul lui Dumnezeu a mers pe cruce, în numele căreia trăim şi noi…

…„Acolo departe e marea. Dar nu mai aveam acum ce să-mi imaginez despre ea. Aveam altceva de făcut. Am încercat mereu să mă pierd ca să nu mă trezesc mereu cu viaţa în faţă, dădeam peste ea oriunde. Mă întorceam la mine însumi. Se terminase pentru totdeauna cu trambalarea mea… Lumea se închisese! Alţii la rând!… Noi ajunsesem la capăt!… Ca la bâlci!… Să suferi nu-i destul, muzica trebuie să reînceapă, trebuie să cauţi şi mai multă suferinţă…” (p.429)