Vladimir Beşleagă
Chişinău, „Litera”, 1997
…Isai este eroul copilăriei mele – o amintire de demult, care m-a vizitat insistent în ultimul timp. De fapt, m-a provocat tot domnul Beşleagă: am participat la o pseudocafenea filozofică de tristă faimă (mi s-au reproşat multe în legătură cu acest eveniment, eu sunt de părerea că formatul a fost unul prost ales şi ineficient: ce fel de discuţie e aia în care moderatorul monopolizează întreg timpul, oferă cuvânt doar tipilor înscrişi în program şi nu acordă posibilitatea unei virgule de comentariu! M-am simţit ca în faţa televizorului – îmi vine în minte o replică genială dintr-un film basarabean: „Varvara, de ce radioul ăsta poate să-ţi spună ce doreşte, iar tu lui – nimic?) unde a vorbit şi Domnia Sa. La un moment, autorul romanului „Zbor frânt” a pomenit despre arderea cărţilor la Biblioteca Naţională în perioada sovietică – erau nimicite în temei cărţi religioase şi istorice. Tot acolo s-a amintit şi despre cealaltă epurare a bibliotecilor publice: de data asta în vremuri blânde, democrate când bibliotecile au fost periate de cărţi „incorecte”, operele complete ale „gânditorilor” comunişti şi hectarele de maculatură realist-socialistă… Trebuie să spun că ambele epurări nu au avut decât un efect parţial: fiind un spaţiu autonom şi intim bibliotecile personale nu au fost atinse de aceste ucazuri, astfel că s-au mai păstrat, prin colecţii private atât cărţi vechi, dinaintea „eliberărilor”, cât şi din alea mai noi, de pe vremea „viitorului luminos” – istorii „complete”, necenzurate ale procesului literar basarabean…
În biblioteca părinţilor mei am găsit o carte de rugăciuni foarte veche, format de buzunar, tipărită pe la 1880 şi ceva, demult roasă de la colţuri de şirurile de mâini care au frunzărit-o şi lanţurile de guri care au sărutat-o – îi lipsesc ceva pagini (prinos personal! de pe vremea când eram mic), dar e citibilă. Mai avem şi nişte istorii despre copii eroi, care plăsmuiţi, care inventaţi, unii importaţi, alţii creaţi pe loc, de „fierarii” realismului socialist autohton. Titluri ca: „Salut Pionerie!” (copii basarabeni, vă aminţi de Lionea Golikov, Marat Kazei, Zinaida Portnova, Valia Kotik?), „Înălţimea a patra”, trilogia „Podurile-Codrii-Cucoara” a lui I. C. Ciobanu, „Albinuţa” veche, cu poezia „În april” în frunte – s-au păstrat, deşi uitate, scrise într-o limbă de lemn, cu litere inventate (am scanat ceva cărţi în chirilică, încercând să le transliterez, pentru a obţine o versiune în grafia latină şi am râs mult al acea literă GI, adică Ж cu chepcă). În plus, „Enciclopedia Sovietică Moldovenească” (mai ales ultimul volum, al optulea, cel consacrat Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti) – în fine, toate aceste cărţi, scrise în epoci diferite şi de o valoare estetică evident diferită (dar puse în slujba aceluiaşi scop: educarea cetăţeanului) nu au fost atinse de peria decretelor oficiale.
…Zic, în şirul de pioneri-eroi, Isai al lui Vladimir Beşleagă nu se face figură. Ăia au automate, grenade, urăsc şi urmăresc hitlerişti şi…mor toţi ca unul până la urmă (o fi pentru romantismul istoriei, o fi pentru ascunderea unor lucruri putrede!). Din contra, lui Isai nu i se dă puşcă (nu am găsit nici un pasaj în care eroul nostru ar fi tras măcar o împuşcătură, dimpotrivă, este ameninţat de multe ori cu pistolul sau arma-automat, alteori devine o ţintă în mişcare) şi Isai însuşi nu prea arde de dorinţa de a săvârşi fapte de eroism. Are omul griji mai mari, mai personale, mai intime, mai arzătoare şi mai importante, pentru el ca individ pus într-o situaţie existenţială unică, cea de a reface o familie, zic, Isai este preocupat mai mult de familia sa decât de răzbelurile ontologice şi morale dintre toate soiurile de Bine uman, unul mai „atrăgător” decât altul… Să fie oare cele două războaie mondiale sfârşitul omului ca fiinţă etică autonomă şi re-începutul „omului religios”?
Istoria lui Isai este a unui om mic într-o poveste mare – peştele mic şi firav care înoată în Imensul Ocean al răpitorilor de tot soiul… Isai are o mamă, un frate şi un cal – o familie rătăcită şi împrăştiată de război. E puţin? Ei bine, pentru Isai asta e TOTUL. Isai este un om fără Patrie, are în schimb familie. Zic, (acest „zic” e împrumutat de la Beşleagă!) ăsta e un prim punct al unei diferenţe fundamentale dintre Isai şi restul copiilor – eroi ce ne-au „împânzit” copilăria.
N-are: tanc, pistol, grenade, puşcă anti-tun, eroism, steluţă de octombrel sau cravată de pioner, comisar, gamelă de soldat…
Copilul porneşte la drum pentru a-i re-uni pe toţi ai lui. Deja surprindem două planuri: unul mai general, al luptei dintre Bine şi „Bine”, sau bine şi rău (binele unui adversar este răul pentru celălalt) şi unul mai mic, al luptei personale pentru o familie, pentru o identitate. Isai – individualist?
Isai nu doreşte să se includă în marea poveste, adică în Marele Plan (spre deosebire de pionerii-eroi, copiii ăia educaţi ideologiceşte corect – va trebui să reproşăm realismului socialist eroii săi de placaj, cu eroismul imprimat în vene, cu conştiinţa acelui „trebuie” pe care noi maturii îl discernem cu greu) – el are un plan micuţ, oarecum prozaic: să-l recupereze pe fratele Ile…
Un efect distrugător al războiului, pe care trebuie să-l scoatem în evidenţă ori de câte ori avem ocazia este că Marele Măcel face imposibile chestiile Mici. O familie, o relaţie de rubedenie, un pescuit în tihnă la iaz, o clacă în grădină – sunt „evenimente existenţiale seriale”, mărunte, dar imposibile în logica implacabilă a maşinii de tocat vieţi omeneşti…
Va trebui să amintim şi subţierea legitimităţii limbajului în timpul războiului, de fapt limbajul oarecum se suspendă pe durata violenţelor inter-umane. Limba nu mai este un act cu valoare intrinsecă, ci un camuflaj după care se ascunde (ar trebui să se ascundă) ceva. Momentul-cheie al romanului este evidenţierea imposibilităţii actului de vorbire. Isai, copilul de 13 ani, descoperă că vorbele sale nu comunică nimic, nu sunt crezute şi mai mult, sunt bănuite că ar ascunde neadevăruri periculoase. Eroul nostru află posibilitatea existenţei mai multor „poveşti” lingvistice despre lume. Interesant că, anume poveştile cele mai inofensive: cea cu pescuitul sau calul, trezesc bănuiala cea mai mare. Nefirescul războiului e atât de intens încât face imposibile lucrurile fireşti. Firescul apare ca o nebunie, dar şi ca un act conspirativ, stârneşte bănuială.
…Vladimir Beşleagă ne povesteşte istoria unui altfel de război. Suntem departe de tablourile epice impunătoare ale lui Hugo sau Tolstoi, câştigăm în schimb profunzime şi vizibilitate a concretului, a războiului eliberat de cadrul mitic şi reîmbrăcat în hainele sale reale. Nu avem eroi epici, nici supraoameni, în schimb ne putem lăuda cu un umanism concret, ajustat pe individul „anume”…
În legătură cu Isai mai putem formula o problemă – cea a neutralităţii. Beşleagă sugerează că o atare poziţie nu este posibilă într-un război. Neutrul tinde să se contopească cu Adversarul – iată tragedia adevărată a războiului. Imposibilitatea de a te sustrage războiului…