Giorgio Bassani„Grădinile Finzi-Contini”
Editura „Univers”, 2007
Colecţia Cotidianul
Din acest roman nu am extras un erou: sunt oarecum palizi, incerţi, apar şi dispar pentru perioade lungi, trăiesc mai degrabă într-o aşteptare, decât într-o acţiune continuă. Chiar autorul, sau cel care vorbeşte în numele lui, este un tip spălăcit, un literat multiform, indecis şi inconsistent. În fapt, mai putem fi impresionaţi de povestea unor evrei dintr-un oraş italian de provincie în perioada dintre cele două războaie mondiale? Să fiu sincer, după atâtea cărţi, filme, articole de ziar, studii, monografii, declaraţii politice, dezvăluiri senzaţionale, tribunale internaţionale – mai are cineva dubii că evreii trăiau o viaţă de lepădat?
Am reţinut în schimb nişte situaţii – fragmente de tablouri, de decupaje, un soi de „stopuri cardiace” ale naraţiunii – momente în care scriitura se întrerupe subit… Poate ar fi mai nimerit să le zic idei.
Primul „infarct” este servit la pag. 132: „greşeala noastră, ca de obicei, era că ne socoteam membrii singurei minorităţi persecutate în Italia, fără să ne dăm seama că erau multe alte minorităţi care sufereau la fel sau mai mult ca noi”.
…Îmi revin în minte nişte pasaje din Tzvetan Todorov, din Alexandr Soljeniţân şi Varlam Şalamov. Primul, vorbeşte despre comportamentul evreilor şi polonezilor în lagărele de concentrare naziste. Zice Todorov că polonezii priveau nepăsători măcelul evreilor, deşi îi aştepta aceeaşi soartă. Evreii, în schimb, au asistat pasivi la înăbuşirea revoltelor poloneze din aceleaşi lagăre. Autorii ruşi, la rândul lor, povestesc realitatea Gulagului rus unde se înregistrează o situaţie identică: deţinuţii politici şi cei de drept comun se urăsc, se dispreţuiesc şi nu se ajută reciproc deşi împărtăşesc o situaţie identică. Sunt ziduri invizibile pe care puterea – partea opresivă – le construieşte cu abilitate între deţinuţi, cu scopul de a-i controla mai bine, mai eficient. Paradoxal, obţinem o situaţie în care deţinuţii îşi asigură propria pază, iar comportamentul lor tinde să se identifice cu cel al agresorilor, spre satisfacţia acestora din urmă. O disoluţie totală a solidarităţii sociale, un fel de asmuţare reciprocă care garantează controlul… De fapt, o modificaţie a „dilemei deţinuţilor” atât de vehiculată în psihologie şi teoria jocurilor.
Familia evreiască Finzi-Contini este un caz clasic de izolare voluntară, de autism forţat, de minoritate care se autoexclude din comunitate. Copiii Finzi-Contini se instruiesc acasă, cu ajutorul unor profesori privaţi dar şi al unei biblioteci domestice impunătoar; au un câmp de tenis propriu şi o sală de sport exclusiv pentru ei; nu ies în societate, nu comunică practic cu nimeni din exterior, cu excepţia cazurilor strict necesare: sărbătorile evreieşti, care adună întreaga comunitate ebraică din Ferrara sau evenimente precum examenele de stat, sau de admitere… Astfel trăiesc izolaţi, spre deosebire de restul comunităţii evreieşti, o parte din care se simte foarte italiană şi chiar aderă la fascism sau se integrează în diferite structuri ale societăţii italiene: universitate, cluburi de tenis şi interese…
Adoptarea legilor rasiale de către Musolini nu schimbă modul de viaţă al familiei Finzi-Contini, din contra, în replică, profesorul Ermanno încearcă să construiască o realitate paralelă, o normalitate de alternativă prin invitarea tinerilor evrei, excluşi şi marginalizaţi de legile rasiale, să joace tenis la el acasă. Ermanno Finzi-Contini încearcă să simuleze o situaţie normală în care tinerii să comunice indiferent de rasă şi de situaţia politică din ţară, este tipul care nu acceptă realitatea aşa cum este ci încearcă s-o transforme, fie şi în zona limitată a posibilităţilor sale, după criteriile unei normalităţi visate… Un fel de paradis pe vremea ciumei…
Al doilea „infarct” al naraţiunii este povestea dragostei neîmplinite a naratorului şi Micol, fiica profesorului Ermanno. Este de fapt o reluare a veşnicei dileme a esenţei prieteniei dintre bărbat şi femeie, o explorare a graniţei, pornind de la care prietenia este deja dragoste sau nu este încă dragoste. Pentru Micol prietenia lor este o fatalitate, faptul care umple de sens „Altul” lor, felul lor aparte de a fi: „Amândoi cinstiţi la modul stupid, egali întru totul ca două picături de apă. (…) Şi eu ca şi ea nu posedam acel gust instinctiv al lucrurilor, care-i caracterizează pe oamenii normali. O intuia perfect, pentru mine, ca şi pentru ea, mai mult decât posesiunea lucrurilor conta amintirea lor, amintirea în faţa căreia orice posesiune nu poate fi decât dezamăgitoare, banală, insuficientă. Cât de bine mă înţelegea! Nerăbdarea mea ca prezentul să devină imediat trecut pentru a-l putea contempla şi iubi în voie era şi a ei, absolut la fel. Era viciul nostru să mergem înainte, cu capul mereu întors înapoi” (p.178-179), pe când dragostea ar fi o obscenitate, o pată murdară peste această egalitate. Dragostea este brutală şi pretinde dominaţie: nu este bine ca două fiinţe egale să sfâşie reciproc.
Pentru naratorul, dragostea lor ar fi o prelungire firească a prieteniei, şi nu e neapărat un termen de opoziţie. Problema imposibilităţii lor se pune abia la nivelul social, la nivelul „rudelor” bune şi a statutului social nepotrivit. Abia când i se demonstrează, explicit, că relaţia lor este imposibilă din „considerente” sociale, El capitulează.