un film

Un film asiatic prins pe TV3, rubrica „Filme tari” (Крутое кино) – „Days of being wild”. De memorizat trei replici (citez din memorie):
a) „ – Priveşte la ceasul meu timp de un minut!
– De ce?
– Priveşte…
Tic-tac. Tic-tac.
– A trecut deja un minut…
– Păstrează-l în memorie. Este un minut special. Minutul când am fost alături timp de un minut. Suntem prietenii unui minut.”
Vanitatea ne constrânge (sau noi o constrângem pe ea!) să dorim prieteni pe o viaţă, prieteni ai unei vieţi fără a ţine cont de faptul că viaţa nu este compusă din viaţă şi altceva, ci din succesiuni de minute şi secunde, jertfite oarecum prea lesne pe altarul veşniciei… Refuzăm prieteni ai unui moment în detrimentul altora, presupuşi a fi pentru vecie. Deşi momentul este cel care contează. După viaţă nu urmează o altă viaţă, pentru a reuşi să evaluăm prietenii de-o viaţă, în timp ce după un moment vine întotdeauna un alt moment, după un minut vine altul. O viaţă nu poate fecunda alte vieţi decât prin intermediul morţii, sau negare proprie. Pentru a fi profilică o viaţă trebuie să fie sterilă, să fie însoţită de un abandon disperat al vieţii…Pe de altă parte, orice moment poate fecunda un alt moment, orice minut poate deveni marele minut după care totul ce urmează va fi pură statistică.
De asta cred în dragoste la prima vedere. Cred în momente ce par a transfigura fiinţa, clipe când răsuflarea se aude doar pe sine, când bătaia inimii poate astupa orice alt zgomot uman sau cosmic. Sunt minutele când ai găsit (ţi s-a arătat, ai pipăit) Calea…Pentru a putea vedea calea trebuie să crezi că dragostea e un Adevăr. Ea nu este relaţia dintre oameni şi lucruri, oameni şi oameni ci deschiderea care face posibilă aceste relaţii. Relaţiile însăşi nu sunt decât consecinţe.

b) „Am auzit legenda unei păsări care s-a născut fără picioare. Din cauza asta nu poate coborî pe pământ. Zboară întruna. Când oboseşte, se lasă purtată de rafalele de vânt… Va ateriza o singură dată: când va muri.”
Eroul din film subînţelege dragostea liberă, anarhistă, fără obligaţii şi legături instituţionale, dragostea ca drept, nu şi ca obligaţie. Iubirea care îi încălzeşte pe toţi deopotrivă fără ataşament special pentru cineva aparte. Nu e vorba de adulter, nici de curvăsărie. Este aşa zisa viaţă. Este ca şi cum a-i iubi omenirea, fără a-i iubi pe oamenii concreţi. Nu pot aşa, sentimentul omenirii trebuie să se bazeze pe percepţia concretă a individului particular, nu a celui abstracţie.

c) „ Mama, lui:
– Fi-i mai bun cu mine. Şi nu-i bate pe tinerii ăştia. Ei sunt amanţii mei. Ei mă fac fericită. Tu m-ai făcut vreodată fericită?”
Chiar aşa, suntem oare obligaţi să ne facem mamele fericite? Cum să ne distribuim obligaţiile, timpul şi grijile între cele două generaţii: cea a părinţilor noştri şi cea a copiilor noştri? Între obligaţia de a avea grijă de un trecut fără viitor şi cea de a îngriji un viitor deocamdată fără trecut, unde să mai băgăm şi speranţele noastre, visele şi gândurile ce ne fac să ardem?
Dacă mă gândesc mai bine, eu sunt restanţier la capitolul ăsta. Maică-mea nici măcar nu mă prea vede, nici nu mă prea aude în ultimul timp… Ce ne facem cu părinţii? Mi-am construit o întreagă concepţie a maturizării în baza unei opoziţii cu ei, cu idealurile lor. Uneori mă gândesc că am greşit. Ei, părinţii, nu prea au programe, proiecte, idealuri, văd şi percep în schimb oameni concreţi, adică eu, surorile mele. Şi opoziţia mea cam stă în aer. Pe de altă parte încă nu am copii. Sunt egoist, am şi vreau să am timp doar pentru mine. Sunt un rău membru al colectivităţii…unul dintre vinovaţii scăderii sporului demografic din ultimul secol. O fac nu din impotenţă sau din cauza unor dificultăţi materiale, deşi nici astea nu lipsesc, ci din motive personale, este o alegere a mea… sunt probabil cel mai mare parazit al societăţii, un tip care doar cere fără să dea nimic în schimb.