Seri poloneze la Chişinău şi aiurea….

Meditaţii după Witold Gombrowicz
„Jurnal”,
Bucureşti, Editura „Univers”, 1998

Nu mă simt în putere să stăpânesc textul lui Gombrowicz. Dintre procedeele ce-mi trec prin minte, mi s-ar părea util să îmbin lectura Jurnalului cu procesul subiectiv de rumegare a ideilor lui, un fel de lectură-gândire în public. Nu ştiu dacă va ieşi ceva.

„Luni.
Eu.

Marţi.
Eu.

Miercuri.
Eu.

Joi.
Eu” (p.17).

Un poet are un singur orizont: Eu-l. Un singur pământ: Eu-l. Un singur cer: Eu-l.
De fapt, Eu-l este unicul lucru pe care-l poate opune un creator oamenilor, este unicul principiu care ar putea justifica existenţa unui poet, este materialul unic din care acesta îşi construieşte universul. Eu-l este şi unicul scop… Poetul care se concepe a fi vocea unui popor, unei etnii, unei colectivităţi politice sau economice, este o funcţie, este o harpă fără harpist. Mai e şi suspect, fiindcă ca individ, oricât de talentat ar fi, nu poate pretinde a vorbi în numele unei colectivităţi, unei comuniuni sau unei structuri colective. Morala lui Gombrowicz, oarecum pesimistă: nu putem vorbi decât în numele nostru, or, Eu-l este singurul Datum: „ea (arta n.n.) va rămâne în veci ceea ce a fost de la facerea lumii, adică glasul individului, expresia omului la singular, sau va pieri” (p.37)…Creatorii care pretind că exprimă un popor, care-şi fixează orizontul creator în faptul de a fi poporali sunt totalitari, sunt simpli scribi, cu oarecare talent. Pot face creaţie bună, dar suflul din spatele ei este mort. Este rece, fix şi imobil, este demonul care ne urmăreşte şi ne întoarce în existenţa serială. Sunt suspecţi cântătorii profesionişti ai unei limbi, „cei care suflă în jarul ei” sau cei care pretind că coincid cu ea.

Un poet ar trebui poate, să coincidă doar cu sine însuşi, să se păstreze pe sine în iluziile colective, să se poată regăsi în noianul de sentimente şi emoţii comune, să se poată recupera din colectiv pentru a se arunca pe sine înapoi acolo, ca o haină jerpelită. E vorba de un proces dialectic, căci va trebui să se culeagă iar şi iar…
De fapt, înaintarea în Eu presupune o revoluţie filozofică. Poetul, să zicem X, marchează ruptura cu umanitatea înţeleasă ca colectiv, ca set de dogme şi reguli de comportament, dar şi cu umanitatea înţeleasă ca relaţii om-om, nemediată de abstracţii precum instituţiile sociale sau ideologiile. Cucerirea Eu-lui nu este deci un egoism, căci Eu-l căutat nu este pus pe piedestal, ci doar păstrat, scos din încleştarea societate-individ. Păstrăm un Eu pe care-l putem utiliza ca material de construcţie pentru un nou proiect.