Ivo Andric
„Podul peste Drina”, Moskova, „Pravda”, 1985, 480 p.
Schema romanului este atât de simplă încât aş putea să-l rezum pentru vre-un prieten într-o telegramă: „E vorba de un pod. A fost construit la mijlocul secolului XVI. A rezistat câteva secole. A fost dărâmat în 1914.”
Aşa ar trebui să scriu dacă aş fi nevoit să povestesc romanul, or, Andric a produs o naraţiune nepovestibilă. De fapt, impresia mea este că nu subiectului contează, nu linia de desfăşurare a acţiunii sau planurile narative, ci surcelele de subiect, bucăţelele alea de text care servesc drept decor: oameni, evenimente, idei şi vremuri se împletesc în legende, povestiri şi amintiri.
Lui Andric îi place să suprapună fantasticul pe real, basmul pe trivial nu pentru a emite judecăţi morale, nici pentru a-i conferi Vişegradului o existenţă mitică precum Macondo lui Marquez. Eliminarea graniţelor dintre lumea imaginară şi cea reală este o strategie de supravieţuire pentru popoarele din Balcani, impuse să locuiască împreună, să-şi împartă aceeaşi bucată de pământ, de aer şi de apă: fiecare etnos proiectează pe cadrul geografic şi istoric real imagini mitologice şi de basm care servesc drept justificare a situaţiei prezente – sârbii proiectează imaginea unui trecut glorios, musulmanii la rândul lor, proiectează imagini ale unei puteri legitime, naturale care se înţelege de la sine şi a cărei dominaţie este incontestabilă. Imaginarul captează tensiunile unei existenţe conflictuale – este un plan în care umilinţele devin victorii, rănile se cicatrizează iar justiţia divină anulează nedreptăţile comise de cea terestră…deşi cotidianul este relativ paşnic, imaginarul este suprapopulat de creaturi războinice chemate să apere liniştea celor de „jos”…În fapt, viaţa reală a turcilor este viaţa de zi cu zi a unui popor dominant, avantajat şi apărat de armatele sultanului, iar viaţa cotidiană a sârbilor se petrece…în basm, în credinţă, în speranţă…
Podul peste râul cu pricina a apărut spontan, în mintea unui băieţel de 10 ani, furat de ieniceri şi dus în Turcia pentru a servi sultanului. Prin voia sorţii, băiatul a devenit mare vizir, dar îşi aminteşte des de acel râu din Balcani, urât, rece şi imprevizibil. Doar un pod peste acest râu natal putea obloji rănile sufleteşti ale vizirului. Podul a fost construit spre „slava lui Allah” şi lauda oamenilor care au muncit la „zidirea” lui.
Asta este istoria banală a podului, punctul în care istoria şi viaţa lui se intersectează cu cea a oamenilor. Mai departe, planurile narative se bifurcă: podul îşi are măsura să de viaţă, oamenii a lor. Podul durează, oamenii vin şi se duc. Oarecum în contrast aceste două secvenţe temporale: oamenii mor, unii chiar pe pod, mor banal, aşa cum se întâmplă întotdeauna: un oarecare Mile este omorât doar pentru că a cântat un cântec interzis într-o vreme periculoasă, alţii mor pentru că „aşa cer vremurile”. Curge mult sânge pe pod, multă apă sub el şi peste el, dar podul rezistă, ca un monument al superiorităţii şi durabilităţii rocii în faţa omului.
Există însă un plan în care podul şi oamenii nu pot fi comparaţi: schimbarea. Pentru pod ea este univoc liniară – spre rău. Pentru oameni, sensul schimbării se ascunde în faptele şi intenţiile lor, dar de fiecare dată, după o schimbare, oamenii îşi creează iluzia că sunt mai puternici, mai vii, mai în forţă.
Suprapunerile temporale au şi alt rost: cel de a surprinde lucrurile invizibile, adică mentalităţile, percepţia podului. Iniţial podul este doar un mijloc de legătură între două maluri, apoi este arena unde se desfăşoară cele mai importante evenimente ale oraşului, un fel de răboj colectiv, scris de locuitorii lui. În sfârşit, podul este doar un punct pe hartă, un instrument, un avanpost care poate fi păstrat, dar poate fi şi distrus. Este soarta tuturor lucrurilor măreţe: de a fi aruncate într-un târziu în derizoriu, odată ce au fost egalate. Podul, ca legătură între două spaţii separate geografic şi etnic îşi pierde importanţa atunci când sunt descoperiţi alţi lianţi: ziarele, cărţile, discuţiile libere…
Până la urmă podul este distrus…romanul sfârşeşte prin nişte vorbe ale lui Ali Hogea: „Suntem morţi demult, nu facem decât să ne îngropăm unii pe alţii” (p.336). Altă frază memorabilă: „Cea mai tragică slăbiciune a neamului uman este incapacitatea sa de a întrezări viitorul, care eclipsează celelalte talente şi haruri ale sale” (p.289-290).
„Podul peste Drina”, Moskova, „Pravda”, 1985, 480 p.
Schema romanului este atât de simplă încât aş putea să-l rezum pentru vre-un prieten într-o telegramă: „E vorba de un pod. A fost construit la mijlocul secolului XVI. A rezistat câteva secole. A fost dărâmat în 1914.”
Aşa ar trebui să scriu dacă aş fi nevoit să povestesc romanul, or, Andric a produs o naraţiune nepovestibilă. De fapt, impresia mea este că nu subiectului contează, nu linia de desfăşurare a acţiunii sau planurile narative, ci surcelele de subiect, bucăţelele alea de text care servesc drept decor: oameni, evenimente, idei şi vremuri se împletesc în legende, povestiri şi amintiri.
Lui Andric îi place să suprapună fantasticul pe real, basmul pe trivial nu pentru a emite judecăţi morale, nici pentru a-i conferi Vişegradului o existenţă mitică precum Macondo lui Marquez. Eliminarea graniţelor dintre lumea imaginară şi cea reală este o strategie de supravieţuire pentru popoarele din Balcani, impuse să locuiască împreună, să-şi împartă aceeaşi bucată de pământ, de aer şi de apă: fiecare etnos proiectează pe cadrul geografic şi istoric real imagini mitologice şi de basm care servesc drept justificare a situaţiei prezente – sârbii proiectează imaginea unui trecut glorios, musulmanii la rândul lor, proiectează imagini ale unei puteri legitime, naturale care se înţelege de la sine şi a cărei dominaţie este incontestabilă. Imaginarul captează tensiunile unei existenţe conflictuale – este un plan în care umilinţele devin victorii, rănile se cicatrizează iar justiţia divină anulează nedreptăţile comise de cea terestră…deşi cotidianul este relativ paşnic, imaginarul este suprapopulat de creaturi războinice chemate să apere liniştea celor de „jos”…În fapt, viaţa reală a turcilor este viaţa de zi cu zi a unui popor dominant, avantajat şi apărat de armatele sultanului, iar viaţa cotidiană a sârbilor se petrece…în basm, în credinţă, în speranţă…
Podul peste râul cu pricina a apărut spontan, în mintea unui băieţel de 10 ani, furat de ieniceri şi dus în Turcia pentru a servi sultanului. Prin voia sorţii, băiatul a devenit mare vizir, dar îşi aminteşte des de acel râu din Balcani, urât, rece şi imprevizibil. Doar un pod peste acest râu natal putea obloji rănile sufleteşti ale vizirului. Podul a fost construit spre „slava lui Allah” şi lauda oamenilor care au muncit la „zidirea” lui.
Asta este istoria banală a podului, punctul în care istoria şi viaţa lui se intersectează cu cea a oamenilor. Mai departe, planurile narative se bifurcă: podul îşi are măsura să de viaţă, oamenii a lor. Podul durează, oamenii vin şi se duc. Oarecum în contrast aceste două secvenţe temporale: oamenii mor, unii chiar pe pod, mor banal, aşa cum se întâmplă întotdeauna: un oarecare Mile este omorât doar pentru că a cântat un cântec interzis într-o vreme periculoasă, alţii mor pentru că „aşa cer vremurile”. Curge mult sânge pe pod, multă apă sub el şi peste el, dar podul rezistă, ca un monument al superiorităţii şi durabilităţii rocii în faţa omului.
Există însă un plan în care podul şi oamenii nu pot fi comparaţi: schimbarea. Pentru pod ea este univoc liniară – spre rău. Pentru oameni, sensul schimbării se ascunde în faptele şi intenţiile lor, dar de fiecare dată, după o schimbare, oamenii îşi creează iluzia că sunt mai puternici, mai vii, mai în forţă.
Suprapunerile temporale au şi alt rost: cel de a surprinde lucrurile invizibile, adică mentalităţile, percepţia podului. Iniţial podul este doar un mijloc de legătură între două maluri, apoi este arena unde se desfăşoară cele mai importante evenimente ale oraşului, un fel de răboj colectiv, scris de locuitorii lui. În sfârşit, podul este doar un punct pe hartă, un instrument, un avanpost care poate fi păstrat, dar poate fi şi distrus. Este soarta tuturor lucrurilor măreţe: de a fi aruncate într-un târziu în derizoriu, odată ce au fost egalate. Podul, ca legătură între două spaţii separate geografic şi etnic îşi pierde importanţa atunci când sunt descoperiţi alţi lianţi: ziarele, cărţile, discuţiile libere…
Până la urmă podul este distrus…romanul sfârşeşte prin nişte vorbe ale lui Ali Hogea: „Suntem morţi demult, nu facem decât să ne îngropăm unii pe alţii” (p.336). Altă frază memorabilă: „Cea mai tragică slăbiciune a neamului uman este incapacitatea sa de a întrezări viitorul, care eclipsează celelalte talente şi haruri ale sale” (p.289-290).
Iata ca ai povestit mai mult decit in textul unei telegrame =). Pe mine chiar ma “fura” astfel de scrieri, fara un fir narativ bine pus la punct, dar a caror stil te prinde.