a propos de…

Scepticismul, se ştie, nu este o filozofie constructivă a Istoriei. El se prezintă mai degrabă ca un instrument de verificare, un test de veridicitate, un prag critic pe care trebuie să-l treacă un proiect economic, politic, social sau artistic pentru a-şi demonstra fiabilitatea. Prin prisma raţiunii, desigur. Neîncrederea nu este sinonim total cu scepticismul ea fiind mai degrabă o atitudine pre-raţională ce-şi are rădăcina în emoţii, în experienţa afectivă sau emotivă a omului. Scepticismul, ca concepţie, este o formă raţionalizată a neîncrederii.
Scepticismul nu este un raţionalism propriu-zis, este mai mult o călătorie spre limitele raţionalului, este veşnica aducere în discuţie a finititudinii şi slăbiciunii cunoaşterii umane. De asta, de cele mai multe ori a fost împins spre subiectivism, fiind considerat un paria al ideologiilor scientiste ce se revendică de la marea familie raţionalistă. Ca atitudine politică scepticismul a fost numit „laşitate”, „conştiinţă de mic-burghez”, „viziune retrogradă” sau „sprijin pentru status quo” şi combătut cu vehemenţă. Ca atitudine socială, scepticismul a fost numit balast în calea progresului şi persecutat de ortodoxiile laice sau religioase. În fine, în artă, scepticismul nu a avut nici o şansă de afirmare fiind desconsiderat din start ca raţionalism inutil şi nedorit în această zonă plină emoţii, inspiraţie şi trăiri psihice intense.
Capitalul de prestigiu al scepticismului nu este prea ridicat; nefiind nici cale spre Dincolo, nici soluţie pentru Dincoace, scepticismul este perceput ca un semn de senilitate, un fel de fenomen situat la graniţa dintre stările de sănătate şi boală a unei comunităţi. Scepticismul nu este încă boală, dar deja nu mai e sănătate. Pe de altă parte, pe plan social, scepticismul este o atitudine de umbră, de răcoare, spre deosebire de angajamentul social, combinat uneori cu nonconformismul care se plasează în zonele mai vizibile ale socialului, mai fierbinţi şi captează o parte mai mare din preferinţele membrilor comunităţii…Scepticismul poate fi justificat şi argumentat doar prin recursul la bunul simţ şi experienţă… Este şi atitudinea lui Raymond Aron din „L`opium des intellectuels”.
Scepticismul este, pentru Aron o atitudine de bun simţ, la fel cum, pentru o bună parte din intelectualitatea franceză grupată în jurul lui Sartre şi revista Les Temps Modernes, angajamentul militant era un soi de apanaj spiritual, o ieşire din existenţa serială…
„La Raison n`a pas changé l`essence des collectivités.” (p.112) – este primul vector de gândire care scoate discuţia din capcana dualismului raţiune-religie şi o transpune în alt plan, cel al eficienţei morale, or la acest capitol, diferenţa între societate bazată pe religie şi cea fondată pe raţiune nu este chiar atât de mare. Variabilele: Violenţă, Toleranţă, permisivitate la critică, dreptul la alteritate, autonomie a individului sunt de fapt… constante, atât în ecuaţia stat bazat pe ideologie religioasă (iraţională, cum le place raţionaliştilor să spună), cât şi ecuaţia stat bazat pe ideologie raţionalistă – adică negative în ambele cazuri. Ar fi inutil să comparăm violenţa medievală şi cea modernă, rafinamentul torturilor în antichitate sau în epoca contemporană, ar fi chiar cinic să considerăm numărul victimelor diferitelor intoleranţe religioase sau laice drept criteriu de referinţă pentru perfecţiunea morală a unei societăţi. Numărul de jertfe, în calitate de mărturie a nocivităţii unei atitudini oferă perspectivă liniară asupra răului, nu însă şi profunzime. A se citi primul capitol din „Les Bienvieillantes”, al Goncourt-ului de anul trecut, Jonathan Littel.
Mutaţia nu este deci una retorică, ci filozofică. Morala nu este un domeniu al raţiunii, după cum nu este nici al religiei. Chiar dacă putem închipui o morală bazată pe religie şi o alta bazată pe raţiune, nu vom atinge decât un aspect al moralei. Or, aceasta din urmă se pretează la o analiză sau poate fi surprinsă doar dacă analizăm fenomenul uman în totalitate fără a-l disocia în elemente antagoniste: raţiune, credinţa, iraţional etc. Pe plan social morala ar fi legătura intimă între indivizi care face ca x şi y să se poată concepe reciproc ca reprezentaţi ai aceleaşi comunităţi – umane, cu toate urmările ce decurg: respect mutual, toleranţă reciprocă. Această legătură intimă nu este o atitudine pur raţională, după cum nu este una totalmente iraţională, este una care le înglobează pe ambele.
În plan politic, recunoaşterea faptului că raţiunea nu a produs schimbări în esenţa morală a colectivităţilor, ar trebui să ne ferească de iluzia de a crede că o ideologie laică sau religioasă, bazată pe încrederea oarbă în raţiune sau credinţă, ar putea rezolva odată pentru totdeauna problemele umane. Marxismul, cazul particular analizat de Aron, este util când vine să vorbească despre latura neagră a progresului, despre preţul uman al oricărei acţiuni sociale, despre suferinţele şi destinele din părţile umbroase ale societăţii. Dacă însă este conceput ca o tehnologie miraculoasă, investit cu o autoritate „divină”, marxismul, ca şi celelalte ideologii devine o piatră, un bec care luminează o partea a socialului, umbrind cealaltă. „Combien d`intellectuels ont ete vers le parti revolutionnaire par indignation morale, pour souscrire finalement au terrorisme et a la raison d`Etat ? » (p.221)
De aici o definiţie prescriptivă a intelectualului sceptic : omul care cunoaşte, care întrezăreşte limitele cunoaşterii umane, graniţele adevărului istoric, social sau cultural chiar dacă crede în el. Sigur, definiţia este una formală, considerăm însă că meritul ei stă în apropierea faţă de alte forme de cunoaştere, oarecum marginalizate de discursul raţional ştiinţific şi anume înţelepciunea, adică arta de a doza scepticismul… În plus, definiţia mea oarecum propovăduieşte un soi de dedublare de conştiinţă suspectă, dar necesară, intelectualul trebuie să-i «pască » pe toţi, inclusiv pe sine, sau, în primul rând pe sine.
Negreşit, critica raţiunii nu este o invenţie filozofică a lui Aron. Până la el şi alţi gânditori, dintre care Pascal este cel mai expresiv, au dezvăluit slăbiciunile cunoaşterii raţionale, dar, în opinia lui Aron, această critică este neglijată sau dizolvată în credinţa oarbă. Printre intelectualii francezi, factori extra-raţionali precum: prestigiul revoluţiei, al modernismului estetic (artistul denunţă filistinii, marxiştii, dar şi fasciştii – micul-burghez), al non-conformismului moral, al revoltei.
Adunate grămadă, aceste prestigii explică, în parte influenţa enormă gândirii lui Marx asupra intelectualilor occidentali, adeziunea lor, deseori în contradicţie cu statutul social sau intelectual la această febră sociologică şi politică care este marxismul. Mai mult, sunt ispitit de ideea de a afirma că, datorită factorilor ne-ştiinţifici enumeraţi mai sus, marxismul a fost conceput şi tratat ca un reziduu, ca un burete care captează energiile negative ale societăţii liberale (în Vest), ca o critică morală adusă inechităţilor sociale generate de instituţiile pieţei. Ca ştiinţă sociologică marxismul are multe lacune şi este criticabil, ca revoltă morală – este neoprit. Asta explică poate mecanismul psihologic straniu care alimentează atitudinile pro-marxism, pro-comunism chiar azi, după ce ideologia şi practica marxistă s-au discreditat pe toate planurile.
Menţionăm că, critica lui Aron, deşi îndreptată împotriva comunismului aşa cum a fost el perceput şi adoptat de o parte a intelectualităţii franceze în frunte cu Sartre, este aplicabilă şi în zone ale politicului mai puţin supuse pasiunii, cum ar fi bunăoară o mutaţie interesantă a conceptului religios de „sfârşit al timpurilor” laicizată de marxism sub forma comunismului ca final al istoriei, mutaţie deghizată în sfârşitul liberal al istoriei marca Fukuyama: « La fin de l`histoire este une idée de la raison, elle caractérise non l`homme individuel, mais l`effort des hommes en groupes à travers le temps. Elle est le projet de l`humanité, en tant que celle-ci se veut raisonnable » (p.165). Capcana în care riscăm să cădem este iluzia de a crede că suntem ultimii oameni, că suntem cei care vor rezolva TOATE problemele umane… O iluzie: totul se schimbă, nevoile şi problemele umane se transformă şi ele odată cu oamenii, iar rigla nivelatoare este o violenţă adusă gândirii şi existenţei umane. De aici şi pericolul: pentru unii această măsură va fi prea lungă, deci vor trebui „lungiţi”, pentru alţii – prea scurtă, deci vor trebui „scurtaţi”.