Houellebecq

Michel Houellebecq
„Les particules élémentaires”
Paris, „Flammarion”, 1998

Romanul lui Michel Houellebecq este un proiect – un plan-sistem al unei societăţii viitoare, o antiutopie a lumii actuale şi a valorilor ei, dar şi o promisiune a unei lumii viitoare. Altfel zis, un roman socio-filozofic angajat. Etica romanului prevalează mult asupra esteticii, iar mesajul – asupra strategiilor narative.
Descrierea propriu-zisă a proiectului de umanitate al autorului nu alcătuieşte decât 10 pagini ale epilogului, restul de 383 paginii fiind o explicaţie subtilă a necesităţii unui nou proiect de uman, scriitorul construind un univers terifiant, hedonist, consumist şi libertin al Occidentului care nu poate să nu justifice în mod necondiţionat strategia de eugenie propusă de Michel Houellebecq.
Suntem în faţa unei construcţii teoretice clasice, alcătuită din două planuri distincte: prezentul rău, inuman, teribil şi egoist, pe de o parte, şi promisiunea unui viitor fericit în care defectele umane vor fi soluţionate cu ajutorul ştiinţei, pe de altă parte. „Noul testament”, „Capitalul”, utopiile lui Fourrier şi Saint-Simon sunt scrise şi ele conform acestui model riguros, chiar dacă liniile retorice şi argumentative sunt altele, în rolul de salvator fiind când credinţa, când ştiinţa.
Deci, care sunt trăsăturile Omului nou al lui Michel Houellebecq:
– descifrarea codului genetic, conform modelului lui Michel Djerzinski, adept al fizicii cuante a lui Niels Bohr, dar şi al teoriei stărilor sociale ale lui Auguste Comte (de unde şi reticenţa autorului faţă de libertatea individuală, coruptă mult de capitalismul de consum), şi rescrierea lui sub o formă-tip, opacă la orice perturbaţie sau mutaţie, permite crearea unor celule dotate cu o capacitate de replicaţie succesivă. Ca rezultat, toată specia animală (cu omul ca vârf al coloanei evoluţiei) ar putea fi transformată într-o specie sănătoasă, durabilă, şi, prin substituirea înmulţirii sexuale cu clonarea, omenirea ar putea deveni nemuritoare. (p.384)
– umanitatea, aşa cum o ştim noi, trebuie să moară. Pe ruinele ei, trebuie să construim altă specie umană, asexuată şi nemuritoare, cu un număr de membri fixat odată pentru totdeauna. Noua specie se va fi debarasat de individualitate şi atomizare.
– omul, fiinţa raţională, trebuie să preia controlul nu doar asupra lumii (biologice, cosmice), ci chiar asupra propriei sale evoluţii biologice.
– „Demain sera feminin” – altfel zis substituirea actualei scări de valori a lumii occidentale, caracterizată prin consumism, valori bărbăteşti precum exaltarea şi idolatria violenţei, cultul eroismului; inechităţile sociale şi culturale vor dispărea de la sine în noua lume efeminată.
– stoparea procesului de reproducere a umanităţii prin relaţii sexuale. Acest lucru nu va însemna nicidecum sfârşitul plăcerii sexuale, din contra. Secvenţele codale care provoacă, pe durata embriogenezei formarea corpusculelor Krause trebuie ţinute sub control strict. La momentul actual corpusculele Krause sunt distribuite sărac doar în regiunea clitorisului şi a penisului. Într-un viitor apropiat, când progresul geneticii va permite acest lucru, trebuie să multiplicăm într-o proporţie considerabilă corpusculele Krause pe suprafaţa întregului corp. Aceasta înseamnă noi plăceri sexuale, de o amploare şi intensitate extraordinară. (p.389)
– umanitatea nouă trebuie să fie compusă din indivizi care au un cod genetic identic. Aceasta nu înseamnă în nici un caz că lumea va fi compusă din personalităţi identice, trase la indigo. La fel, acest proces nu înseamnă nici anularea particularităţilor personale, sau sfârşitul personalităţii. Să luăm, zice Michel, unul dintre eroii lui Michel Houellebecq, cazul gemenilor monozigoţi. Chiar dacă aceştia au un patrimoniu genetic aproape identic, ei reprezintă totuşi personalităţi distincte, fiind legaţi, de o legătură de fraternitate misterioasă, trăsătura cea mai importantă, liantul noii societăţi.
– această legătură de fraternitate, care va uni noua umanitate va face inutile noţiuni precum „libertate individuală”, „demnitate umană” şi „progres” – prea încărcate de egoism, materialism şi un proces atroce de darwinism social.
– mutaţia nu va fi una mentală, ci genetică.
Destinul celor doi eroi ai „Particulelor elementare” reprezintă lupa critică prin care Michel Houellebecq analizează starea actuală a societăţii occidentale. Bruno şi Michel sunt două faţete ale aceleiaşi medalii: suicidul occidental. Termenul nu pare deloc forţat: societatea occidentală a fost condamnată, pe parcursul ultimului secol de zeci şi sute de ori. Să amintim exemplul lui Marx, al lui Oswald Spengler sau ideologilor sovietici pe de o parte, sau al ideologiilor extreme de dreapta, pe de altă parte. În fapt, a existat întotdeauna o armată întreagă de bocitori profesionişti, de toate orientările, care aşteptau moartea societăţii occidentale, pentru a-şi vedea împlinite profeţiile. Măr rog, occidentul nu a murit încă, iar critica venită de pe dreapta, sau de pe stânga a fost integrată în sistem… După Michel Houellebecq semnele vizibile ale suicidului occidental ar fi:
– un nou tip de societate, relativ tânără, care nu se bazează pe solidaritatea organică sau pe legăturile de rudenie între membrii societăţii, ci aderenţa benevolă sau forţată la o supraideologie dezumanizatoare: capitalismul de consum. Un fel de totalitarism liberal care pătrunde în toate sferele socialului, la toate etajele: individual, colectiv, naţional şi supranaţional. Fenomenul este inedit pentru lumea occidentală, deşi există câteva analogii, situate în diferite momente ale evoluţiei societăţii occidentale, care permit înţelegerea fenomenului. Într-adevăr, cum arată cercetările unui Alain Guerreau în domeniul istoriei medievale a societăţilor occidentale, există un moment, situat înaintea revoluţiei raţionaliste ale lui Hobbes şi Descartes, în care principiul de organizare a societăţii este controlat de Biserică, este vorba de ecclesia. Teza lui Guerreau este următoarea: „Biserica catolică medievală avea în vedere toate aspectele societăţii, exercita un control strict asupra normelor vieţii sociale şi deţinea, în această privinţă o poziţie de cvasimonopol.” (Alain Guerreau, „Viitorul unui trecut incert”, „Cartier”, 2003, p.24). Dar, în persoana regelui, biserica avea un rival care putea dicta soluţii sociale alternative celor religioase, cum este cazul Angliei, bunăoară, dar şi al Franţei, unde regele a ţinut prea puţin cont de recomandările venite din partea autorităţilor ecleziastice, mai mult, în câteva cazuri, precum nimicirea de tristă faimă a cavalerilor templieri, regele a mişcat făţiş contra Bisericii.în restul continentului, alianţa stat-biserică nu a durat prea mult, astfel că ecclesia, chiar dacă a reprezentat o instituţie puternică, nu a putut pătrunde în toate sferele vieţii medievale occidentale. Relaţia de proprietate funciară, dominium, a rămas bunăoară, în afara controlului bisericesc.
Or, societatea sec. XX este prima în care un sistem de organizare a vieţii sociale, capitalismul, pătrunde deopotrivă în toate sferele ei. F. Braudel este printre primii care sesizează această mutaţie: „Cea mai mare greşeală este (…) să afirmi, despre capitalism, că e „un sistem economic” şi nimic altceva, atâta vreme cât el ţine de ordinea socială, cât el se află, ca adversar ori complice, la egalitate (sau aproape) cu statul, oricât de deranjant ar fi ca personaj – iar asta dintotdeauna; atâta vreme cât el profită, de asemenea, de întreg sprijinul pe care cultura îl aduce solidităţii edificiului social; atâta vreme cât el sprijină clasele dominante care, apărându-l, se apără pe sine” (1979, vol.3, p.540; apud Michel Beaud, „Istoria Capitalismului”, „Cartier”, 2001, p.15).
Artă, cultură, economie, regim politic, valori sociale – sunt atâtea variabile ale aceleiaşi ecuaţii: societatea occidentală de tip capitalist. Fenomenul banilor ca echivalent universal al valorii, nu doar cea de consum, ci chiar cea estetică (e banal, dar totuşi să evocăm faptul că notorietatea unui scriitor contemporan se măsoară cu ajutorul numărului de exemplare vândute, nu cu al celor citite) este principiul organizator care pătrunde întreg sistemul cap-coadă. Capitalismul, spre deosebire de alte moduri de organizare socială a reuşit să aducă la sânul său şi să corupă chiar ideologii rivale: la Le Lieu du changement beatnicii se odihnesc sub sloganul lui Bakunin: „La liberte des autres etend la mienne a l`infini », dar o bună parte din ei trăieşte tot după canoanele consumismului. La fel, organizarea acestui sistem de anarhism dirijat se conduce tot după canoanele eficienţei economice: anarhismul trebuie să fie rentabil. Rolurile sociale sunt doar particule elementare în câmpul de forţă al capitalismului de consum.

– liberalismul de tip consumist corupe sistemul de valori al umanităţii, trecând totul sub principiile relativismului moral. Bruno, celălalt erou al lui Michel Houellebecq este un prototip al acestui relativism: tipul merge la prostituate cu acelaşi sentiment de pietate cu care citeşte din Rousseau şi Chateaubriand. Un alt tip de mentalitate relativistă, dar de altă sorginte, ştiinţifică, este reprezentat de Michel Djerzinski, un autist remarcabil, care sublimează sentimentele sale umane în favoarea ştiinţei. Dacă pentru Bruno criteriile morale sunt egale din perspectiva plăcerii, pentru Michel ele sunt echivalente din punctul de vedere al lipsei de fundament ştiinţific.
– libertatea individuală este o ficţiune, întreţinută cu sârg de piaţa de entertainment, dar şi de întreg sistemul capitalist. Suntem liberi doar pentru a cumpăra ce ni se propune, iar relaţiile comune sunt substituite unui interes de maximizare a profitului personal.
Acestea sunt constantele ecuaţiei lui Michel Houellebecq numită NOUA UMANITATE. Ideile autorului nu sunt nicidecum noi sau inedite. În parte, ele pot fi regăsite în diferite utopii politice, biologice sau ştiinţifice. Tema ameliorării naturii umane este una preocupările constante a filozofiei şi eticii. Pe de altă parte, ştiinţa şi-a propus aproape întotdeauna scopul de a schimba natura umană prin eliberarea ei din sclavia faţă de religie, credinţe tradiţionale, stereotipuri preştiinţifice sau pur şi simplu concepţii eronate despre lume şi umanitate. Mai departe, lozinca fraternităţii universale, bunăoară, a fost stindardul Revoluţiei Franceze de la 1789 şi al tuturor ideologiilor de stânga, de la Marx la Lenin, de la comunişti la social-democraţi. La fel, feminizarea lumii, prin modificarea ierarhiei de valori a umanităţii, este una din lozincile mişcărilor feministe. Lui Michel Houellebecq îi aparţine meritul de a fi închegat aceste împrumuturi ştiinţifice sau etice, într-o schemă unitară.
Ce atitudine trebuie să adoptăm faţă de utopii şi mai ales, cum trebuie să le analizăm? Una din atitudini ar fi acceptarea lor tacită, ca opere ale unei inspiraţii poetice. O atitudine falsă, spunem noi, mai ales dacă ne raportăm la romanul lui Michel Houellebecq. Or, autorul a construit o odă raţiunii, un imn facultăţilor raţionale ale omului, care îi vor sluji acestuia nu doar în cadrul procesului de supunere a lumii pentru satisfacerea necesităţilor biologice (adăpost, hrană), ci chiar pentru a-şi lua în stăpânire, propriul destin biologic şi social. În fapt, pornind de la o critică a societăţii actuale, Michel Houellebecq construieşte un nou univers social, un nou mediu social, un nou tip de socialitate a individului.
Pentru analiza utopiei lui Michel Houellebecq vom porni de la următoarea premisă: vom încerca să vedem, în ce măsură, unor măsuri utopice propuse de Michel Houellebecq putem opune unele soluţii reale, altfel zis, în ce măsură putem să soluţionăm problemele ridicate de Houellebecq cu mijloace actuale.
Risc să spun că, în pofida atitudinii vădit peiorativă a autorului faţă de sexul gen Aria Giovani sau Silvia Saint, altfel zis inspirat de prostul exemplu al filmelor porno, Michel Houellebecq nu concepe actul sexual altfel decât ca contact vagin-penis. Ar fi o problemă aici, căci, definit astfel, actul sexual este o activitate mecanică, lipsită de orice valoare umană. Ne aflăm în punctul extrem al negării dragostei romantice şi a atingerilor, gesturilor, vorbelor, privirilor furate sau clipelor aşteptate. Fără să vrea Michel Houellebecq alunecă spre punctul de vedere al teologilor creştini care prescriau actul sexual doar pentru înmulţire, concepându-l la fel – ca un gest mecanic. Este greşeala autorului, poate nenorocul său personal de a nu fi descoperit tandreţea unei atingeri sau de a fi fost expus doar la dragostea plagiată din Vogue, Playboy şi alte reviste pentru femei. Plăcerea sexuală nu se reduce doar la orgasm, după cum orgasmul nu ar trebui să epuizeze căldura şi conţinutul unei relaţii. Pot spune deci, că problema plăcerii sexuale poate fi rezolvată şi fără eugenie genetică.
Romanul lui Michel Houellebecq trebuie citit. Chiar şi din motivul că, în persoana acestui autor, literatura şi ştiinţa, estetica şi etica îşi dau întâlnire.