sursa
Cântecul de bard şi viitorul poeziei. Cronica unei evoluţii deja cunoscute
Contrar opiniei obişnuite, noţiunea „bard” nu este de origine rusă, ci celtică, şi desemna, iniţial, figura unui poet epic. Sunt utilizate şi noţiunile singer/songwriter. Sună europeneşte, chiar dacă e supusă unei prejudecăţi curente – ideea de bard, ca ecou al unei activităţi (ne) artistice, este sortită eşecului.
Suntem însă martorii unui proces contrar: cronica cântecului barzilor nu este o cronică a unei morţi, ci a multor vieţi – deoarece mişcarea barzilor în Bulgaria, ca şi aiurea, este parte a fenomenului culturii „vii”. Fenomenul barzilor poate fi ucis doar în condiţiile unui control total al tuturor formelor vieţii colective. Însă, chiar şi atunci, mişcarea barzilor se restrânge la sfera vieţii private, la casetofonul vechi din bucătărie în cadrul unor întâlniri cu prietenii.
În istoria recentă a Europei perioadele de persecutare şi diminuare a intensităţii fenomenului bardesc coincid cu restrângerea drepturilor civile: războaie, timpuri grele după război, regimuri autoritare şi totalitare. El nu poate fi supus unui control total, întotdeauna există elemente de improvizaţie şi dialog. Fiind prin definiţie un element situat la nivelul de jos al culturii, cultura barzilor este câmpul intermediar între public şi privat, colectiv şi individual, dar tocmai acest spaţiu tranzitoriu este golit în perioadele nelibere ale istoriei.
Încă ceva, arta de Agora nu a murit în era digitală. Agora se multiplică şi capătă şi existenţă virtuală. Iar Bardescul şi teatralul sunt plasate într-un câmp de expresie, cu multe puncte comune. Bardescul e marginal, el este fondat de tradiţia trubadurului şi intră în contact cu multe convenţii, inclusiv cele poetice, de interpretare etc, dar anume sincretismul îl pune în poziţie de rudă cu teatralul. Iar legătura Bardescului cu poezia e generativă, e unul din „timpurile viitoare”.
Figura Bardului
Bardul ca fenomen social şi artistic e atestat pentru prima oară pe timpul lui Homer. Tot atunci barzii se organizează în asociaţii profesionale (rapsozii şi şcoala lor de pe insula Chios). Bardul e reprezentant dar şi principiu corectiv al societăţii polisului… Barzii dispar în epoca elinismului; poezia se închide în mediile intelectuale ale savanţilor alexandrini şi pierde caracterul său oral, iar în Agora, bardul este înlocuit de filozoful ambulant care face o mişcare în sens contrar: din înălţimile elitelor şcolilor filozofice spre diatribele populare pentru public mai larg.
Bardul exprimă identitatea colectivă – povestitor al mitologiei şi istoriei comune, dar şi cântăreţ al prezentului – Alcaeus creează metafora statului-corabie, dar poate cânta şi fericirea nebună ce-l cuprinde la auzul morţii unui tiran, poeţii tragici leagă istoriile mitologice cu dezbateri politice şi juridice actuale. Când polisurile greceşti sunt dizolvate în imperiul lui Alexandru cel Mare, persoana privată încetează de a mai fi cetăţean şi se transformă în supus. Şi dacă polisul este o comunitate organică, vizibilă şi sensibilă, imperiul este un câmp infinit, rece, incapabil de a oferi individului senzaţia de identitate caldă şi intimă. Supusul, spre deosebire de Cetăţean, pierde capacitatea de a reacţiona comunitar, de a exprima şi împărtăşi trăiri şi probleme colective.
Întreruperea se întinde, în Balcani, pe durata multor secole. În parte, faptul se datorează sistemelor de tip imperiu care au dominat zona – Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul otoman. Figura bardului supravieţuieşte doar la nivel regional – de exemplu pe insula Creta, unse se păstrează forme de povestire orală a eposului, iar numele unor barzi ca Xilouris devin generice. Un rezultat paradoxal, la prima vedere: toposul cântecului bardesc în Bulgaria contemporană este oraşul mic. Festivalurile genului sunt mari evenimente în Harmanly sau Lovech, şi incolore, fără faţă proprie – la Sofia.
Originile mişcării
Fenomenul bulgar al barzilor îşi are rădăcina în mişcarea barzilor ruşi şi poartă în sine caracteristicile cântecului de autor rus, ce a renăscut tradiţiile cântecului urban pe timpul dezgheţului hruşciovist; iniţial mişcarea utilizează spaţiul taigalei, al cortului turistic sau al focului din tabere. Sunt pipăite caracteristicile principale ale genului festivalic – spaţiul deschis, renunţarea la ierarhie, ignorarea autorităţii puterii de stat. În paralel, peste ocean se naşte cultura Beat şi se produce minunea Woodstock. De altfel, diferenţa între cele două părţi ale Cortinei de Fier pare mult mai mică decât spun ideologii din Vest şi Est. Procesul de întoarcere către existenţa civilă, cu momentul culminant 1968 curge în paralel. Trebuie să amintim numele lui Jacques Brel şi Georges Brassens în Franţa, Dionisis Savopoulos în Grecia, barzii din spaţiul anglosaxon Bob Dylan, Leonard Cohen, Tracy Chapman.
Varianta BG, modificaţii şi aport practic, fără teorie
La originile mişcării barzilor în Bulgaria stau poeţi, jurnalişti, unii – participanţi ai mişcării oficiale „Ален мак“. Barzii bulgari se grupează în jurul jurnalistului de la „Народна младеж” (Tineretul Popular) Valentin Panaiotov, poetului Grişa Trifonov, conducătorului trupei „Вълна“ (Unda) Vladimir Levkov. Ideea unui festival alternativ, diferit de oficialul „Ален мак“ (Macul purpuriu) prinde contur 22 ani în urmă la Harmanly şi de atunci POKI (Poeţi cu CHItare, oficial „Strune poetice”) se desfăşoară în fiecare an. Printre părinţii fondatori ai festivalului sunt şi scriitorii Hristo Karastoyanov (Христо Карастоянов), Asen Maslarski (Асен Масларски), Mihail Belchev (Михаил Белчев)… Există şi un premiu, POKI, pentru cel care s-a întrecut pe sine în ultimul an. Cu timpul, apar şi alte locuri de întâlnire – Lovech, Nesebyr; zilele lui Chudomir la Kazanlyk au şi o secţiune pentru barzi, iar locul cel mai nou de întâlnire este Vetren.
Spaţiul bardesc. Scena şi Agora – divorţ bardesc
Unul din cântecele cunoscute ale barzilor ruşi Tatiana şi Serghei Nikitin se numeşte „Переведи меня через майдан“ ( Trece-mă peste maidan). Agora, piaţa publică este toposul primordial al cântăreţului-bard. Spaţiul închis al sălii, fie ea cea mai bună, cea mai spaţioasă, capsulează spritul artistic. Încercarea de a monta în scena un recital bardesc – fie scena a unei săli de lectură sau a unui restaurant – distruge spaţiul natural al genului, introducând în el ierarhie verticală şi opoziţia interpret/public. Spaţiul crâşmei de cartier topeşte până la un moment această ierarhie. Problema este că şi aici mărimea sălii contează: dacă spaţiul intim al crâşmei este perceput ca prelungire a mesei de bucătărie, a casetofonului vechi şi a chitarei plângăreţe, Restaurantul are un singur avantaj îndoielnic – înglobează mai mulţi oameni.
Repertoriul: conform părerii unuia dintre organizatorii activi ai mişcării barzilor bulgari, oamenii nu merg la Harmanly să audă cântece noi, ci să fredoneze piese vechi împreună cu prietenii.
Muzică şi text: cântecul bardesc este simplu din punct de vedere muzical – poate fi perceput şi fredonat de oricine. El este o bază bună de improvizare colectivă, pentru colective ad-hoc. Nu e vorba neapărat de cele trei acorduri magice – pot fi utilizate scheme muzicale blues sau alte ritmuri, oricum ele sunt întotdeauna uşor de reprodus. Pe lângă chitară, instrument obligatoriu, apar instrumente de percuţie, armonică, uneori chiar cimpoi, flaut, tamburină. Un element mai stabil este textul: de obicei, dar nu întotdeauna, este compus de însuşi interpretul. Există şi cazuri diferite – muzica lui Grişa Trifonov ridică temperatura versurilor din poezia lui Ivan Vylev „Лятото“ (Vara), iar vocea lui Plamen Stavrev face din ea un adevărat hit.
Harmanly pe fonul disidenţei netrăite
„Ален мак“ (Macul purpuriu) poate fi citit ca un Woodstock bulgar netrăit – o întreagă cultură a protestului care nu s-a dezvoltat la noi. Muzicantul ambulant (ne-barzii) nu are pretenţia de a influenţa gândirea, nici de a exprima un protest social – şi prin asta diferă de bard, care vorbeşte despre problemele sociale prin prisma elementului biografic personal. Această prismă aruncă lumină şi asupra poziţiei politice actuale a bardului şi a CV-ului individual. „Tinereţea pleacă” este un titlu-emblemă a unei teme mai generale a tinereţii care pleacă. Motiv anacreontic? Şi da, şi nu – ambele generaţii, coloana vertebrală a mişcării barzilor – născuţii în anii 50 şi 60, au o trăsătură specifică, rezultat al timpului istoric în care trăiesc. Ei sunt – sau cel puţin se autopercep ca – lost generation (generaţia pierdută) a tranziţiei. Durerea e mare în special atunci, când lipseşte dulceaţa realizării la etapa maturităţii – cu latura sa socială şi financiară.
Mediul
Mediul barzilor este unul carnavalesc, sunt ignorate celelalte roluri sociale, uneori nu se fac publice profesiunile sau statutul social. Probabil nu există un alt mediu, la fel de eterogen după criteriul vârstei, statului social, apartenenţei politice, realizării profesionale. Exemple: poet, jurnalist, show man, administrator al unei gospodării agricole în Italia, compozitor teatral, lemnar, muzicant. Prima impresie este cea a unei deschideri şi toleranţe extraordinare – politică, estetică şi chiar etică. Ierarhia internă este flexibilă, persoane intră şi ies, iar trecerea din statutul de Nou în cel de Veteran are loc succesiv, cu elemente vizibile de iniţiere – observabile chiar şi în ordinea apariţiei interpreţilor pe scenă sau a aşezării lor la mese. Conflictele sunt, mai întâi de toate (dar nu în mod exclusiv) generaţionale.
Festivalurile barzilor sunt distribuite uniform pe durata întregului an ca sărbători în calendarul tradiţional. Festivalul care deschide sezonul este cel al zilelor lui Chudomir la Kazanlyk în luna martie – cu accent pe cântece satirice şi parodii. Nivelul existenţial este şi el bine organizat – hoteluri extraordinare, restaurante, săli de lectură. Se consumă ciobă de burtă în timp ce pe ecranul laptopului se proiectează pozele făcute aseară. De ce nu? Ciorba de burtă e asiatică, laptopul este american. După Kazanlyk urmează Nesebyr, sub umbrela protectoare a poetului satiric Ivan Nenkov. Acest fest este cel mai uşor, cu concursul de cântece despre mare, cu concertul live vizavi de clădirea Mitropoliei, cu sunet extraordinar, dar aproape fără interes din partea oamenilor locului. În timpul verii, ca un july alternativ – Sofia, la Muzeul Pământului şi al Oamenilor şi sala de lectură mică a bilbiotecii „Nikolaj Haitov”, cu gust patriotic şi uneori chiar patriotard, cu prezenţă puternică din partea membrilor vechii Uniuni ai Scriitorilor. În primele zile ale lui septembrie ale loc Lovech, festul cel mai bine organizat. Anul acesta, evenimentul s-a consumat exclusiv afară, în faţa bibliotecii municipale. A existat şi Agora, piaţa publică, adică public divers care a ascultat recitalurile pseudinternaţionale (româneşti şi macedonene), pseudo doar ca geografie, nu şi ca calitate.
Mitul Harmanly
„Omul trăieşte pentru Harmanly” – frază înaripată a unui participant.
Sună extraordinar şi cumva paradoxal, dar este adevărat.
Un oraş minuscul, în sudul Bulgariei, cu pavaj vechi, cu câini vagabonzi prietenoşi şi patriarhalitate încă vie, lume în care străinul este oaspete şi este întâmpinat ca atare.
Cum se înscrie, în această idilă, dispoziţia bardescă carnavalescă, încă nu e clar – dar se înscriu de minune, deja de 20 ani. Harmaly, Mekka barzilor bulgari, se produce toamna. Este festivalul cel mai numeros, cu un mare număr de concerte al debutanţilor, cu reguli de participare şi prmeiere, cu lecturi literare, lansări de carte şi discuri. Premiul pentru 2006 a fost câştigat de unul din cei care nu scapă nici o ediţie a festivalului – poetul hippy Robert Levy, pentru volumul de versuri „Babylon” şi discul cu cântece de autor „Neon”. El a fost unul dintre puţinii care au mizat nu pe interpretarea individuală, ci pe sprijin vocal şi instrumental, de data asta din partea formaţiei muzicale temporare – „Лоши комшии“ (Vecini răi).
POKI – 2006 a fost marcată de tenisuni, de senzaţia unei răscruci, de încercări de instituţionalizare, control asupra tineretului incontrolabil şi chiar asupra forumului barzilor în internet.
Aceasta surpă chiar baza mişcării – caracterul deschis. Iar încercările de a se rezolva conflicte generaţionale prin întărire şi înăsprire a regulamentului explodează, a câta oară mediul proprice festivalului. Dar explozia nu este mortală. Reconstituirile, recăutprile sunt semn şi perspectivă a vitalităţii.
Alte voci
Nikolaj Tekeliev: de ce nu au interzis festivalul din Harmanly în anii 80? Deoarece câinii latră, iar caravana merge mai departe. Din acelaşi motiv din care oameni necunoscuţi, condrumeţi de călătorie în tren, începeau să-şi spună bancuri cu Todor Jivcov, încă din al treilea minut al călătoriei, fără frică pentru urmări. La festivaluri – individul poate să cânte ce-i doreşte inima – era auzit, chiar urmărit, dar nu i se aplicau sancţiuni, gândul şefilor de partid era, probabil: „Las să cânte acolo, şi nu în altă parte.” Sistemul permitea asemenea degajări de tensiune socială…sau nu-şi dădea seama că aceste mici degajări îi vor săpa mormântul.
Grişa Trifonov: A 21-a ediţie m-a dezamăgit tot mai mult şi mai mult… chiar dacă compraţia nu este cea mai bună, voi aminti cuvintele lui John Lenon: „Am fost John Lenon înaintea lui Beatles, şi voi vi John Lenon si după el.” Ei, eu pot să fiu Grişa Trifonov fără aceste festivaluri – dar încă nu doresc. Aş vrea să fiu concomitent şi imperiu şi barbar. De imperiu sunt sigur, de barbari încă nu. Mişcarea: nu există ceva de acelaşi tip care să unească atâţia oameni.
Svetlana Kokogorova – Komata: Merg la Harmanly să întâlnesc oameni aproape ca duh, să facem ceva împreună – pe loc sau în viitor, să schimbăm idei. Mă irită însă încercările de oficializare a festivalului – prea multă legătură şi dependenţă de autorităţile locale, să menajăm pe cei care dau bani, premii cu conotaţii politice clare etc. Din practica altora este insteresant festivalul Gruşinski, care se organizează din 1968, în memoria lui Valerii Gruşinskii, băiat care a murit în încercare de a salva copii care se înecau. Din el s-au născut militanţii pentru puritatea genului şi au organizat festivalul „Canalul doi” (“Второй канал”), cu reguli clare şi stricte, asculţi cuminte, fără alcool. La noi istoria este pe cale de a ne aduce la o stare a lucrurilor contrară. Festivaul trebuie păstrat ca posibilitate de expresie artistică – oricum trebuie să interpretezi undeva bucăţile tale muzicale, şi la moment alte posibilităţi nu există. Ca în cinematografie: filmele serioase şi bune – la festivaluri, filmele comerciale vulgare – în cinematografele normale.
Doroteia Tabakova, Stefka Piskuliiska.