Andrei Cornea… la khazari

„Turnirul Khazar” şi „De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş” trebuie citite împreună. Altfel, apare senzaţia unui deja vu. Sunt cărţi gemene. În ordine cronologică, „Turnirul Khazar” a apărut înainte. Probabil, de asta, este mai degrabă un eseu decât o teorie. Cum ar fi: înotând prin apele oceanului planetar al cunoaşterii, autorul rătăcit vede, într-o străfulgerare de o clipă, uscatul… „Terra, Terra!” – strigă el. Asta este „Turnitul Khazar”, un strigăt, o bucurie de copil, veselia celui care a găsit ieşirea din labirint şi o comunică prietenilor săi.
Dimpotrivă, deşi tratează aceeaşi temă, „De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş” este o carte matură, o explorare logică a revelaţiei. Tonul este mai sobru, patosul mai atenuat…
Deci, salut, Bulan!

1. Îl cunoaşteţi pe Bulan?
Convertirea lui Bulan
Puţin după 950, Hasdai ibn Shaprut, medic de curte evreu şi ministru al emirului Cordobei, Abd er-Rahman al III-lea, iniţiază ceea ce se va numi cândva, de către erudiţi, „corespondenţa khazară” (KOESTLER, 1976; DUNLOP. 1967). El trimite o scrisoare kaganului (regelui) khazarilor de pe Volga, Iosif, despre care auzise lucrul uimitor că domnea peste un popor ce se convertise la iudaism. Câţiva ani mai târziu, soseşte scrisoarea cu răspunsul lui Iosif. Hasdai află că, într-adevăr, acest neam turcie care erau khazarii se convertise la iudaism cam cu două sute de ani înainte de domnia lui Iosif, pe cînd era kagan strămoşul său, Bulan.
La prima vedere, convertirea acestuia, ce a urmat unui „turnir al credinţelor”, seamănă întrucâtva cu cea a lui Vladimir. Ca şi în cazul cneazului rus, înaintea prinţului păgân sosesc reprezentanţii mai multor religii, în cazul khazar, un musulman, un creştin şi un evreu. Asemănarea cu scenariul convertirii lui Vladimir încetează însă aici. In loc să-şi exprime mai direct sau mai ascuns preferinţele şi opţiunile personale preexistente şi să decidă în funcţie de ele, Bulan îl întreabă pe creştin care dintre celelalte două religii monoteiste i se pare mai aproape de Adevăr, fireşte, după a sa proprie. Creştinul se opreşte la iudaism, socotindu-1, din perspectiva lui, mai aproape de Adevăr decât islamismul. Kaganul procedează în acelaşi fel şi cu mahomedanul, care, de asemenea, atribuie iudaismului mai mult adevăr decât creştinismului. în acel moment, Bulan declară iudaismul învingător în competiţie, deoarece acesta beneficiază nu numai de propria sa „mărturie”, ci şi de „mărturia” celorlalte două credinţe.
Conversiunea lui Bulan este povestită cu unele detalii schimbate de o sursă arabă din secolul al Xl-lea, Cartea Agatelor şi a drumurilor a lui Al-Bekri (KOESTLER, !976, 74; DUNLOP, 1967, 97). Se spune aici că, înaintea kaganului, iudeul l-a întrebat pe creştin ce părere are despre Moise şi Thora. Acesta recunoaşte că Moise este un profet, iar Thora spune adevărul, dar susţine că Isus fiul Măriei, este Cuvîntul întrupat. La care iudeul declară: „Nu cunosc doctrina sa, în timp ce el o acceptă pe a mea.’ Deşi, din motive lesne de înţeles, cronica arabă scrie c musulmanul a fost ucis prin fraudă înainte de a putea si ajungă şi el înaintea kaganului, este clar că discuţia dint; el şi iudeu s-ar fi desfăşurat în acelaşi fel şi cu acelaşi re zultat precum cea dintre iudeu şi creştin. Fiindcă şi pentri musulmani Moise şi Thora sînt venerabili, dar Mahomed şi Coranul nu sînt venerabile pentru iudei.
Andrei Cornea, „Turnirul Khazar” Nemira, 1997, p. 50-52

2. Bulan, prietenul nostru
Ne adresăm lui Bulan ca mediator al conflictelor moderne şi postmoderne asta pentru că, vorba unui postmodernist în vogă, nu mai credem în marile poveşti. Bulan nu este un povestitor şi nu cade sub incidenţa acestui decret filozofic al zilei.
Alegerea între utopie/realitate, democratie/antidemocraţie nu poate fi susţinută în mod ştiinţific, spune Andrei Cornea, deşi utilizează alţi termeni. El spune, că pot fi aduse probe contradictorii, la fel de egale, altfel zis cu o egală pondere ştiinţifică, în spijinul realităţii şi utopiei. Mai mult, chiar criteriile de demarcaţie între aceste „mari poveşti” sunt neclare. Ceea ce odată părea utopic, astăzi este o realitate certă. Egalitatea în drepturi a bărbatului şi a femeii, interzisă chiar de marile religii, o utopie clară a unor veacuri trecute, este o realitate de necontestat a vremurilor noastre (chiar prea de necontestat, afirmă unii misogini). Pe de altă parte, ceea ce era real pentru o epocă (bunăoară Inchiziţia) şi părea a fi atât de necesar, astăzi ni se pare un vis urât. Însusţinerea demersului său, Andrei Cornea, analizează, în „De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş” cele mai cunoscute definiţii ale utopiei revelând imposibilitatea construirii unor criterii raţionale pentru a califica un fapt social, o idee socială, un program social drept utopic sau realist.
Este mai simplu, spune Andrei Cornea, în ştiinţe reale, acolo unde criteriile de referinţă sunt cifrele. Putem califica o iniţiativă arhitecturală drept utopică dacă ea nu va ţine cont de anumite legităţi: fie de legea gravităţii, fie de regulile de fixare şi asamblare a metalelor, fie va depăşi cu mult suma prevăzută în buget.
În ştiinţele zise umane, operaţia de transformare-traducere a valorilor calitative în cele cantitative (a nu se confunda cu legea dialectică marxistă) este arareori posibilă. Utopismul, realismul, gradul de corespundere a unei teorii sau a unui program social cu realitatea sunt lucruri care nu pot fi stabilite clar o dată pentru totdeauna. De cele mai multe ori, alegerea se face conform regulii reversibilităţii – este utopic întotdeauna proiectul adversarului şi este realist proiectul prietenului („De la…”, p. 30). O asemenea regulă, precum şi dovezile aduse în sprijinul ei, nu poate să-i convingă decât pe cei care cred deja într-un proiect, program sau ideologie socială.
Rezultă oare că suntem în drept să profesăm orice credinţă, să aderăm la orice ideologie, în fine marea întrebare: rezultă oare că toate ideologiile şi programele sociale sunt echivalente şi că nu putem alege raţional între ele, putând doar să ne limităm la ceea ce ne sugerează inima?
Dacă rămânem în primul cerc al ideilor, asta este concluzia cea mai bună. „Fiecare îşi descrie implicit propria relaţie afectivă cu un proiect sau cu autorul lui, sau cu partizanii lui, în momentul când califică acest proiect drept utopic sau realist.” (p.64)
Dar…filozoful care rămâne la suprafaţa lucrurilor nu este un filozof. În cel mai bun caz, este un individ care încearcă să gândească. În cel mai rău caz este un impostor care profesează o filozofie de tip jurnalistic. Filozofii postmoderni sau cei care predică echivalenţa tuturor ideologiilor şi ideilor sociale, a tradiţiilor de gândire şi logicilor sunt, în majoritate covârşitoare, indivizi care au rămas la porţile filozofiei, la porţie adevărului, la porţile „cauzelor prime” (Aristotel „Metafizica”).
Şi dacă proba verităţii (examenul logic şi epistemologic) este o barieră facilă, pe care, cu puţin noroc o pot trece şi idei nu tocmai ştiinţifice sau nu tocmai reale, nu tocmai bune şi nu tocmai relevant, cealaltă probă, a responsabilităţii, este în măsură să lumineze cumva labirintul metodologic.
Ne întoarcem la Bulan. Dacă ar fi rămas la prima probă, la cea a verităţii, Bulan s-ar fi aflat în imposibilitatea clară de a face o alegere raţională, întrucât toate cele trei religii sunt la fel de bune pentru adepţii lor (regula dezvoltată a reversibilităţii). Dar, Bulan este filozof, adică iubeşte înţelepciunea şi procedează ca un veritabil înţelept. Altfel zis el introduce o etapă suplimentară a concursului, un fel de tur doi din care învingător iese, în mod cert, iudaismul, cu referinţe secunde foarte favorabile atât din partea creştinismului, cât şi din partea musulmanului. Victoria iudaismului, care nu recunoaşte nici una din celelalte tradiţii ar putea fi şi mai clară dacă, reprezentatul său ar alege ca opţiune secundă tot Vechiul Testament (de fapt asta e alegerea evreului). În acest caz, vechiul testament ar fi fost nominalizat de 4 ori (o dată ca opţiune primă, de 3 ori ca opţiune secundă).
Adică, până la urmă o alegere este totuşi posibilă fără a violenţa sau a forţa voia sau credinţa unuia dintre „concurenţi”. Spre deosebire de primul criteriu, al verităţii, care este unul rigid, greoi şi neclar (în lumina diferitor teorii despre ştiinţă care se modifică foarte des), al doilea criteriu este mai flexibil şi mai eficient.
În „Turbiruk Khazar” acest al doilea criteriu sunt referinţele secunde, altfel zis posibilitatea de a alegea opţiunea cea mai puţin rea dintre cele iremediabil rele. În „De la…”, al doilea criteriu este proba responsabilităţii (testul de autoincluziune corelat cu imperativul categoric al lui Kant) – adică procedura prin care se stabileşte dacă „autorul proiectului, părinţii săi fondatori, sunt ca principiu, preluabilide proiect, se includ pe sine spontan sau voluntar în acesta, în mod necesar pot trăi şi vor trăi ei înşişi pe insulele fericiţilor pe care pretind că le-au descoperit?” (p.75). „Paradoxul pe care am încercat să-l dezvolt aici este că, în asemenea cazuri raportul se inversează: un anume tip de judecăţi de valoare etice, bazate pe responsabilitatea faţă de propriul gând şi propriul obiect sunt mai sigure, mai puţin fluctuante, mai riguros de stabilit, şi de fapt, mai raţionale decât încercarea de a defini Realitatea sau antonimul ei – Utopia.” (p.257)

Ce poate şi ce nu poate Bulan?
Criteriul „opţiunilor secunde” nu este unul strict ştiinţific, în sensul aplicării unei metode teoretice sau practice, a unui cântar ştiinţific sau altul. În acest sens, nu este un criteriu „tare”.
La fel, criteriul „opţiunilor secunde” nu este un mod de evaluare a gradului de adevăr al unei teorii ştiinţifice.
În al treilea rând, în nici un caz, criteriul „opţiunilor secunde” nu este o metodă de a compara între ele ideologii şi ştiinţe pentru a depista în ele „dramuri” şi urme de ştiinţă.
La fel, acest criteriu al „opţiunilor secunde” nu poate face alegere între diferitele idealuri, prin prisma atractivităţii lor, a adecvării lor la realitate.
Aici, puterea lui Bulan nu se extinde, şi nu trebuie extinsă.
Dar, criteriul „opţiunilor secunde” este extraordinar de eficient dacă coborâm cu picioarele pe pământ şi trebuie să alegem nu între diferitele idealuri sau „utopii” ci în lucruri, programe, idei care sunt mai preferabile sau mai puţin preferabile. Altfel zis, deşi nu permite compararea idealurilor după gradul lor de pretins utopism, Bulan poate face ierarhii relevante în privinţa lucrurilor preferabile sau detestabile.
Un exemplu, plagiat după „Turnirul Khazar”. Trebuie să stabilim care este opţiunea mai preferabilă între comunism, fascism şi democraţie. Chemăm, în faţa unui tribunal imaginar, un Bulan postmodern, reprezentanţi ai acestor programe de organizare a vieţii sociale. La un prim criteriu al verităţii nu vom putea stabili nici o ierarhie, după cum nu vom putea face o alegere. Comunistul va spune că societatea promisă de el va fi una a egalităţii, a dispariţiei diferenţelor de clasă şi a claselor în genere. Fascistul va promite o societate bazată pe ordine, arianism şi respectarea tradiţiilor vechi denaturate de burghezie. În acelaşi mod, democratul va spune că societatea democratică este cea mai bună. Rămaşi la această poartă a adevărului, nu putem face o alegere. Introducând însă criteriul „opţiunilor secunde” putem constata empiric că democraţia va fi câştigătoarea. Cum am calculat? Simplu. Un regim fascist nu este preferabil pentru un comunist, or, fascismul nu va tolera o altă atitudine decât supunerea totală faţă de ideologia fascistă a tuturor componenţilor societăţii. Deci, e de la sine înţeles că va alege democraţia, ca răul mai mic. Va fi sigur că îşi va putea măcar, profesa ideologia în tihnă. O aceeaşi alegere va fi făcută, în mod sigur, de fascist, care va prefera unei doctrine exclusiviste şi totalitare comuniste, democraţia, din aceleaşi raţiuni de tactică şi strategie. Democratul va avea două opţiuni: fie, după modelul evreului din parabola cu Bulan să nu recunoască nici una din cele două alte opţiuni, fie să aleagă ca a doua opţiune, tot democraţia. Deja putem, în baza unor criterii libere, raţionale să facem o alegere şi ea va fi opţiunea care a ales cele mai multe „puncte” (asta dacă nu suntem adepţii unei secte care vede viitorul omenirii în distrugerea ei totală şi ştergerea oricărei urme a prezenţei omului pe pământ) – democraţia. Anume ea atât de mult hulită, manelizată, compromisă, corneliuvadimizată, voroninizată, dinupatricizată sau furată şi coruptă. Putem cel mult spera la o perfectizare a ei, în nici un caz la abolirea ei care ne va face neliberi chiar a doua zi.
Altfel sună celebra spusă a lui Churchill: „Democracy is the worst form of government, except for all those other forms that have been tried from time to time.”
….Criteriul verităţii este pentru Dumnezeu, cel al „opţiunilor secunde” este pentru oameni. Bulan este garantul.